(Nota mea, G. F.: Cîteva
dintre textele postate de Mircea Platon pe blogul său (http://focuriinnoapte.blogspot.ca/)
sunt foarte bune. Restul sunt excepţionale. Îngrijorat de precizarea aşezată în
frontispiciu („Blog în ediţie limitată. Nu apare decât în măsura în care
autorul şi cititorii lui au ceva de spus. Dacă nu au, dispare.”), m-am grăbit
să preiau integral un astfel de text care ne poate ajuta să risipim negura din
prezent.)
Din negura
veacurilor (http://focuriinnoapte.blogspot.ca/2012/08/din-negura-veacurilor.html)
Motto: "În relaţiile lor cu străinii, americanii nu suportă nici cea mai mică critică şi sunt setoşi de laude... Nu există o mai deranjantă sau mai lăudăroasă formă de patriotism. Chiar şi admiratorii sunt plictisiţi." (Alexis de Tocqueville, Democraţia în America (1835-40) )
1. A fost bun referendumul. Pentru că ne-a pus, tranşant, problema măsurii.
A standardelor. Nu de calitate, în acest caz, ci de cantitate. Dar acumulările
cantitative - îndeplinirea cvorumului în condiţiile elucidării numărului real
de alegători - se pot transforma în salt calitativ: referendumul ar fi în acest
caz considerat valid şi preşedintele Băsescu ar fi trimis să se alăture
ipoteticilor săi susţinători, la terasă. Unde ar putea comanda una mică sau
mare. După cum e ocaua. [1]
Problema aceasta, a ocalei lui Vodă, a standardelor cantitative şi
calitative conform cărora trebuie să cântărim legitimitatea, justeţea sau
eficienţa unor acte, vorbe şi fapte, este esenţială pentru România de azi. Şi
tocmai de aceea e ocolită. Dublul limbaj, standardele duble şi contabilitatea
dublă sunt la ordinea zilei. Şi asta duce la uriaşe evaziuni de sens şi la un
enorm deficit de responsabilitate în viaţa publică din România. Or, nu poţi
croi până ce nu ai tăiat. Şi nu poţi tăia până ce nu ai măsurat. Şi nu poţi
măsura fără unitate de măsură. Suntem netocmiţi politic pentru că operăm cu
unităţi de măsură măsluite. De exemplu, după cum am arătat în articolul despre
Traian Băsescu şi Viktor Orban, Traian Ungureanu a apărat la Orban exact ceea
ce el şi alţi camarazi băsişti au acuzat şi acuză la USL (putinizare, agresiuni
la adresa Curţii Constituţionale, derapaje antidemocratice etc.).
2. De fapt, cu unele excepţii, bătălia ultimilor ani a aşezat faţă în faţă
două tipuri de nesimţire:
a) nesimţirea sfruntată a celor care spun: "Da, sunt
comunist/informator/corupt; şi ce, şi voi sunteţi la fel"; şi
b) nesimţirea ipocrită, de "târfă pudibondă" (vorba lui Sartre) a
celor care pretind că securiştii lor sunt mai buni decât securiştii altora, a
celor care s-au umflat pe baza statelor de plată ale mogulilor pentru ca apoi
să pretindă că luptă împotriva mogulilor, a celor care au dospit guşi şi burţi
predicând statul minimal pe banii statului, a celor care îşi denunţă bolşevic
şi îşi înjură birjăreşte adversarii pretinzând că fac analiză politică
anticomunistă.
3. Ceea ce ne trebuie nu sunt sloganuri sau manechine, ci onestitate:
asumarea valorilor pe care le predicăm. Nu putem lua lecţii de economie
politică de la oameni care nu au avut în viaţa lor un serviciu şi nu au dus pe
umeri povara unei familii, nu putem accepta lecţii despre valorile familiale de
la oameni care nu au copiii, şi nu putem lua lecţii de democraţie de la
politruci. Sau, nu ştiu, poate unii dintre dumneavoastră pot, dar mie mi-e
peste poate.
Putem lua însă lecţii de istorie de la un istoric. De aceea, am citit cu
mare interes şi bucurie scurta, aproape timida şi în orice caz însorita
intervenţie publicistică a doamnei Maria Bucur, profesoară de istorie
est-europeană la University of Indiana at Bloomington şi autoare, printre
altele, a unei formidabile cărţi despre "Eugenie şi modernizare în România
interbelică".
Articolul "Carte poştală din
Williamsburg—Philadelphia—Gettysburg" [2] ne oferă un bilanţ al
circuitului american de vacanţă pe care doamna Maria Bucur-Deckard l-a efectuat
alături de cei doi copii ai domniei-sale. În scurte şi inspira(n)te notiţe
dedicate celor trei localităţi din titlu, doamna Bucur ne vorbeşte despre
Thomas Jefferson şi dezbaterile referitoare la emanciparea sclavilor, despre
Benjamin Franklin şi primul (din ceea ce urma să devină S.U.A.) spital pentru
îngrijirea săracilor, despre George Washington, Abraham Lincoln, Părinţii
Fondatori şi soldaţii şi civili "sacrificaţi pe altarul democraţiei"
în Războiul civil american.
În toate, o lecţie obişnuită de naţionalism civic american, cu fraze care
atrag atenţia asupra excepţionalismului S.U.A., patria din care naţiunea aleasă
porneşte în cruciada democratică globală. Universalismul naţionalismului
american e garantat de mesianismul american, conform căruia "apărarea intereselor
naţionale americane a fost, prin definiţie, acelaşi lucru cu promovarea
bunăstării întregii umanităţi". [3] Bilanţul naţiilor alese e prea
complicat pentru a fi dezbătut aici, aşa că o mică doză de patriotism american
convenţional nu mă face să obiectez.
4. Nu sunt sigur însă ce a vrut să spună doamna Bucur atunci când, în
finalul articolului, scrie: "Nu am avut norocul de a creşte într-o ţară cu
o astfel de istorie, dar copiii mei au această oportunitate, graţie curajului
tatălui meu de a ne oferi o şansă la libertate cînd a fugit din ţară în 1983.
Copiii din România ar putea să aibă oportunitatea de a adopta modele
similare de responsabilitate politică dacă în ţara lor mai mulţi oameni de
integritate morala şi altruism civic şi-ar dedica viaţa bunului public prin
participarea în politică. Pînă acum, aceste modele rămîn rarisime şi ele
nu par să se înmulţească. Nu pot decît să sper că vom vedea mai multe
acte de curaj civic, de onoare etică, şi de generozitate umană care să inspire
generaţiile tinere. O ţară nu are nevoie de un ilustru trecut pentru a-şi
crea o soartă demnă de admirat."
Ca amară observaţie preliminară, trebuie menţionat că acest articol a
apărut pe un website care, înainte, în timpul şi după publicarea articolului a
militat făţiş pentru boicotarea unui referendum: adică a cerut cetăţenilor
români să abdice de la curajul civic, de la onoare etică şi de la participarea
în politică pentru a menţine la putere un preşedinte care îşi îndemna
susţinătorii să nu vină la referendum, ci să meargă la terasă. Şi toate acestea
în numele "atlantismului", al valorilor democraţiei globale, al
pieţei libere, anticomunismului, patriotismului civic, drepturilor omului ş.a.m.d..
Conform filosofiei băsiste a istoriei, oricine nu s-a împotmolit la terasă s-a
făcut vinovat de participare la lovitura de stat, la invazia ruşilor şi la
restaurarea comunismului în România. Duminică, 29 iulie, dilema "să bei
sau să nu bei" a depăşit cu mult în gravitate existenţială orice
solilocviu hamletian.
Mai important însă, nu înţeleg cum e istoria pe care ar fi trebuit să o
aibă România? Avem, oare, un trecut mai puţin ilustru pentru că
"părinţii" noştri "fondatori", un Vasile Alecsandri, un
Mihail Kogălniceanu sau un Costachi Negri, au reuşit să obţină dezrobirea
ţiganilor între anii 1844 (robii de mănăstiri şi de pe moşiile statului) şi
1856-57 (robii particulari), înainte deci de dezrobirea sclavilor din S.U.A.? E
o lipsă că, în Ţările Române, dezrobirea s-a făcut fără război civil şi vărsare
de sânge, ba, mai mult, că sute de proprietari, după cum rememora Kogălniceanu,
"au respins orice despăgubire acordată lor de legiuirea
emancipatoare"? Oare spitalul Sf. Pantelimon, ridicat în 1735 ca şi
ctitorie a domnitorului Grigore Ghica şi susţinut financiar de şapte mănăstiri
care i-au fost închinate, nu constituie un exemplu de filantropie comparabilă
celei a ilustrului Ben Franklin? Oare Gheorghe Şincai sau Nicolae Bălcescu nu
au suferit pentru emanciparea politică şi culturală a conaţionalilor lor? Nu
oferă trecutul nostru nici un exemplu de "curaj civic", de
"onoare etică" şi de "generozitate umană"? E trecutul
nostru doar o întunecată şi ştearsă icoană pe care nu a mai rămas sclipirea
nici unei aureole? Chiar trebuie să emigrăm cu toţii în S.U.A. pentru a avea
oportunitatea de a creşte cu o istorie care ne-ar putea forma?
5. Mihai Eminescu spunea că, la trecutu-i mare, România va avea "mare
viitor". Problema e că nici pe Eminescu nu prea mai avem voie să-l cităm:
fiindcă e proto-legionar, instigă la "cultul strămoşilor" şi la
paseism romantic. Din acest punct de vedere, nici Jefferson nu se simte prea
bine. Există voci - americane - care îl consideră prea păşunist şi reacţionar.
Alţi Părinţi Fondatori stau mai bine, sunt mai moderni. Dar şi ei: ba aveau
sclavi, ba aveau copii din flori, ba erau rasişti, ba erau oligarhi. De la
Charles Beard la Howard Zinn, e plină istoriografia americană de lucrări de
toată mâna care "demitizează" Părinţii Fondatori. Şi avem şi noi
istorici de toată mâna care reduc la o mână de cenuşă tot trecutul nostru.
Beznă.
Întrebarea mea e, aşadar: cum măsurăm, la ce raportăm istoria românilor şi
a României ca să ştim dacă există sau nu? Raportăm Whig-sincronist istoria
demitizată a României la istoria mitizată a S.U.A? Sau raportăm
xenofob-protocronist istoria mitizată a României la istoria demitizată sau
demonizată a S.U.A.? Sau mitizăm şi demitizăm în egală măsură şi cu aceleaşi
scopuri?
Întreb pentru că, de aproape două decenii, mistificarea comunistă a
istoriei românilor a fost combătută printr-o demitizare abuzivă, grosolană şi
traumatică. Naraţiunea istorică naţională ("vulgata istorică" de
genul celei la care face apel doamna Bucur pentru a ne vorbi de Părinţii
Fondatori) a fost fie subminată relativist, fie complexată progresist.
Naraţiunea noastră istorică e considerată fie:
a) prea mult(ă) (o minciună, un mit naţionalist), în raport cu
microistoriile locale, etnice, minoritare, provinciale; fie
b) prea puţin(ă) (istoria nu prea ilustră a unui popor fără istorie), în
raport cu meta/meganaraţiunea Occidentului triumfător prin democraţie globală,
economie de piaţă şi drepturile omului.
Sunt sigur că doamna Bucur nu a vrut să bagatelizeze în vreun fel rezervele
istorice de demnitate românească - atâtea câte sunt. O preţuiesc prea mult ca
istoric pentru a-i face proces de intenţie în acest sens. Dar cred că problema
României nu e că nu are istorie, ci doar că, din varii motive, nu o asumă. Sau
e împiedicată să o asume. România nu trebuie inventată, ci doar descoperită. Ca
şi trecutul, prezentul sau viitorul.
(Mircea Platon)
Note
[1]
Traian Băsescu, pe 29 iulie 2012: "Am o rugăminte la simpatizanţii mei :
voturile în favoarea mea nu ne ajută. Singurul lucru care ne ajută este statul
acasă. Dacă referendumul va fi invalidat poporul român va fi deasupra celor
256", a declarat Traian Băsescu. Acesta i-a îndemnat pe români sa mearga
la terasă" (http://www.evz.ro/detalii/stiri/traian-basescu-catre-simpatizantii-sai-singurul-lucru-care-ne-ajuta-este-statul-acasa-99410.html?utm_source=export&utm_medium=rss&utm_campaign=b1
).
[3]
Aviel Roshwald, The Endurance of
Nationalism, Cambridge, Cambridge University Press, 2006, 198.
