Andy Warhol: [handing Jim a golden telephone] Edie gave this to me and said mmmmm, I could
talk to God with this. But I don't really have anything to say. So... mmmm now
you can talk to God. (replică din filmul The Doors, http://en.wikipedia.org/wiki/The_Doors_%28film%29)
Potrivit rezultatelor preliminare
ale ultimului recensămînt, numărul românilor creştini-ortodocşi a scăzut cu un
procent, de la 86,8% în 2002 la 85,9% în 2011 (http://www.gandul.info/news/recensamant-2012-harta-noii-romanii-9978083).
Scăderea numărului de ortodocşi români ţine de declinul demografic din România,
determinat de o natalitate redusă şi de o emigraţie masivă. Aceste două cauze
au afectat de altfel şi catolicismul din România. O creştere semnificativă o
înregistrează în schimb ateii şi cei fără religie, al căror număr, deşi
neglijabil raportat la totalul populaţiei, s-a dublat. Nu ştiu dacă această
evoluţie a fost semnalată în cadrul BOR. Probabil că ea va fi expediată cu aceeaşi
suficienţă cu care a fost şi este privită opţiunea unor ortodocşi pentru
confesiunile neoprotestante: nu sunt destul de buni pentru noi!
E comod să condamnăm misionariatul
neoprotestant ca prozelitism neonest, ori să acuzăm motivaţii materiale în convertirile
rezultate. Dar pe cît de comod, pe atît de riscant. E riscant pentru că lasă
lucrurile aşa cum sunt. Dacă vrem ca următorul recensămînt să nu o demonstreze,
avem ceva de făcut. Să recunoaştem mai întîi că o minciună despre alţii
funcţionează doar în virtutea unei minciuni despre noi înşine. Despre un
evanghelic (numele generic prin care sunt cunoscuţi şi se recomandă neoprotestanţii,
preferabil lui „pocăit” datorită accentului peiorativ atribuit în mod nedrept)
neserios se spune: „o fi pocăit, da-i rău”. Despre un ortodox serios se spune:
„e ortodox, da-i bun”. Aceasta e realitatea de la care ar trebui să plecăm dacă
vrem să avem un dialog real cu noi, între noi, cu cei de alte
confesiuni/credinţe, ori cu cei fără nici o credinţă. Şi mai ales cu Dumnezeu. Apoi,
ar fi bine să recunoaştem că nici o convertire nu este uşoară. La baza oricărei
convertiri se află o nevoie de a-ţi schimba viaţa, iar această schimbare nu
urmăreşte obligatoriu şi nici în primul rînd prosperitatea (în cazul
convertirilor la creştinismul neoprotestant, prosperitatea vine la pachet, cf.
Max Weber).
Cei care părăsesc ortodoxia, fie
pentru o altă confesiune, fie pentru nici una, o fac pentru că nu au
descoperit-o. Poate că nici nu s-au străduit prea mult. Fapt e că propria lor
experienţă în legătură cu ortodoxia nu a fost deosebit de încurajatoare. Omul
cel mai vulnerabil este cel care simte nevoia unei certitudini pe care să-şi
întemeieze viaţa. Omul cel mai vulnerabil, mai sensibil, dar şi mai încercat, este
omul care caută. Pentru că este cel mai sensibil, este şi cel mai atent.
Credinciosul crescut şi întărit în credinţă se sminteşte cu greu. Comportamentul
nepotrivit al altor creştini, clerici sau mireni, îl face poate să fie mai
atent la sine însuşi. Dar începătorul întrerupt de preotul care consideră că
trebuie neapărat să răspundă la un apel pe telefonul mobil în chiar timpul
tainei spovedaniei s-ar putea să revină cu greu la vreo altă slujbă. Sau poate
niciodată. A folosi telefonul în biserică în timpul slujbei înseamnă a-l pune
pe Dumnezeu pe „hold”. Din cîte ştiu, Dumnezeu poate aştepta foarte mult, însă
omul care-l caută pe Dumnezeu este de obicei cît se poate de grăbit.
În special în perioadele de post,
cînd preoţii petrec mai mult timp în biserică pentru spovedanie, telefoanele
lor sună. Cel puţin în Bucureşti, fenomenul este destul de răspîndit. Mulţumită
mass-mediei, unele cazuri devin notorii (http://www.gandul.info/magazin/video-ce-sonerie-are-la-mobil-un-preot-din-romania-10324331). Trebuie să ştim însă că de fiecare dată cînd telefonul preotului sună în
timpul slujbei, cineva dintre cei prezenţi va înceta să mai caute: fie va găsi rapid
o soluţie sigură, precum cea oferită de fast-food-ul care-ţi amăgeşte foamea
pentru o vreme, fie va înceta să mai caute vreuna, considerînd că foamea însăşi
este o amăgire.