Atunci când recunoaşterea căsătoriei
dintre homosexuali este cerută de societate şi nu impusă de guvern, ea dobândeşte
un plus de legitimitate. Atunci când este cerută de o societate creştină,
precum s-a întâmplat la referendumul din Irlanda din 22 mai a.c. (http://en.wikipedia.org/wiki/Recognition_of_same-sex_unions_in_the_Republic_of_Ireland),
ea devine de-a dreptul morală, dobândind astfel un atribut pe care nici o altă
societate sau guvern nu i l-ar fi putut conferi.
Într-adevăr, după cum a subliniat
părintele Paul Morrissey, „Irlanda susţine căsătoria homosexuală pentru că este
catolică” (http://www.usatoday.com/story/opinion/2015/05/26/ireland-catholic-gay-marriage-trust-column/27929573/).
Departe de a constitui o înfrângere pentru catolicism, sprijinul acordat de
irlandezi grupurilor LGBT reprezintă o victorie – victoria creştinismului
actual, care nu judecă, nu condamnă, care a depăşit păcatul prin practicarea
iubirii necondiţionate. A iubirii de sine, desigur, reflectată în iubirea
pentru egalitate şi uniformitate. „Equality
always wins”, după cum ne aminteşte cu această ocazie un comentator (http://theweek.com/articles/557089/how-irelands-gay-marriage-vote-exposes-catch22-modern-christianity);
nu sunt însă convins că aceasta înseamnă neapărat “a triumph for the moral
teachings of Jesus Christ”. Doar că pe Gandalf nu-l mai întreabă nimeni dacă
este de acord să se căsătorească cu Dumbledore, şi cu atât mai puţin pe Tolkien
(http://mic.com/articles/119168/j-k-rowling-had-the-perfect-response-when-ireland-legalized-same-sex-marriage).
Iar asta chiar este o veste bună:
înseamnă că nu mai trebuie să ne temem pentru viitorul creştinismului! Din câte
se pare, lumea are mai multă nevoie de el decât creştinii înşişi. Are nevoie de
acest soi de creştinism ca să se asigure că este bună, că fructul este bun şi
că ea nu va muri dacă va gusta din el. Iar când şarpele are chipul creştinului
nu poţi să nu ai încredere în el.
Ce este mai greu de înţeles este
ce vrea să spună un superior de la Vatican când face din rezultatul
referendumului din Irlanda o „înfrângere pentru umanitate” (http://www.theguardian.com/world/2015/may/26/vatican-ireland-gay-marriage-referendum-vote-defeat-for-humanity).
Dacă e vorba pe-aşa, atunci
această înfrângere este rezultatul direct al deciziilor şi concesiilor Bisericii
(catolice, in special) din cursul ultimelor decenii: „in
many cases, church members don’t want true gatekeepers; they want nice pastors
who tell them what they want to hear, as some people even today don’t want to
face the threat from terrorists or the dangers to the economy. Many of us want
gatekeepers, but only if they will not bar the gate to us, no matter what we
do.” (www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=15-07-003-e)
Pentru un creştin, căsătoria
homosexuală nu ar trebui să fie nici interzisă, nici permisă; e o falsă
problemă. Homosexualitatea este un păcat, iar păcatul se dezleagă, se iartă
prin recunoaşterea şi lepădarea lui în faţa preotului în cadrul spovedaniei.
Dar pentru creştinismul actual nu mai este nimic de dezlegat pentru că nu mai
există păcate (şi nici păcătoşi). Poate doar cel al homofobiei, de care se face
vinovat oricine nu se declară de acord cu grupurile LGBT.
„Dar în Irlanda mai au voie să
fie tată şi mamă?” mă întreabă băiatul meu neliniştit după ce i-am descris
situaţia. Bineînţeles că l-am asigurat de acest lucru, deşi în sinea mea îi
împărtăşeam neliniştea. Pentru că, în definitiv, Irlanda este o ţară creştină,
iar cuplul format din bărbat şi femeie contrazice principiul egalităţii şi
uniformităţii nediferenţiate. Egalitate (deşi poate că ar trebui să o numi "egalism") care, pentru creştinii de astăzi, reprezintă
esenţa Evangheliei, adică tocmai principiul iubirii.
Ceea ce este adevărat, numai că
este vorba despre o altă iubire. Iubirea celebrată de creştinii irlandezi
zilele acestea este opusă iubirii creştine. Ea este, după cum arăta Allan Carlson cu
doi ani în urmă, iubirea păgână, este erosul care nu îngăduie prezenţa lui
agape:
„Eros is also a jealous god. He cannot tolerate the Christian God of
self-restraint and natural order. Only one or the other can rule over the
emotions of humankind; they are unable to coexist for any length of time.
[...] In the end, though, Eros knew defeat and he
disappeared, waiting for a more favorable era. That time, as Dr. Henry seemed
to understand, is now. New technologies of reproductive control and new
vehicles for prurience (e.g., pornographic films, the internet) give Eros powerful
new weapons. Commonly facing only token opposition, he has already gained legal
blessings in most Western lands for adultery, fornication, pornography, easy
divorce, contraception, abortion, and sodomy. Christian marriage now teeters on
the brink of extinction, as well, helped by the Supreme Court decisions in U.S.
v. Windsor (challenging the Defense of Marriage Act) and Hollingsworth
v. Perry (on Proposition 8, California's marriage amendment). After that is resolved, the
new persecution can begin in earnest.” (Allan Carlson, “American Idolatry: Meditations
on Same-Sex Marriage”, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=26-05-003-e)
