vineri, 15 mai 2015

România cu uşile închise



„— Acum trei luni de zile, spuse Ed Luby, mi-am transformat restaurantul în club privat ca să ţin departe pleava.
Luby, marele expert în pleavă, fusese cândva gangsterul lui Al Capone.”

(Kurt Vonnegut, „Clubul privat al lui Ed Luby” în Zâmbiţi, vă rog!, Univers, 2010, p. 95.)


Presupun că rezultatul studiului privitor la integritatea românilor li s-a părut intelectualilor publici şi patronilor lor, politicieni şi afacerişti, la fel de reconfortant precum le-a părut Prinţului John, Şerifului de Nottingham, Sir Guy, Episcopului şi celorlalţi nobili normanzi planul de a-i acuza pe ţăranii saxoni din împrejurimile Pădurii Sherwood de braconaj. Astfel, studiul despre valoarea integrităţii la români [1] a oferit revistei Dilema Veche tema unui număr (http://dilemaveche.ro/category/editie/dilema-veche-nr-585-30-aprilie-6-mai-2015#), în timp ce dl Moise Guran, comentând într-una dintre emisiunile sale trecute rezultatele studiului respectiv, nu întârzie să ofere explicaţia corupţiei politicienilor: marii corupţi fug cu boul pentru că majoritatea românilor găseşte furtul oului scuzabil. În această interpretare, aproape orice român aflat în pielea unui politician corupt s-ar purta la fel de lipsit de scrupule.
În interpretarea previzibilă a dlui Guran, dar şi a Dilemei, tabloul e simplu: „Explicaţiile sînt complicate, dar un lucru e sigur: comportamentele lipsite de integritate par să domine societatea românească de azi.” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/lipsa-integritate-coruptie).
Te-ai fi aşteptat de la nişte oameni educaţi să rişte să vadă în răspunsul dat de participanţi un onest exerciţiu de imaginaţie (morală): cum ar fi dacă ar ajunge în posesia unui inel magic precum cel al lui Gyges? Lipsit de integritate este cel care-şi pune efectiv inelul pe deget, nu cel care admite că un astfel de inel i-ar putea aranja viaţa. Răspunsul la chestionar poate fi diferit şi chiar opus celui dat în viaţa de zi cu zi. Nici un studiu nu ne poate spune câţi dintre cei care, teoretic, s-ar bucura să găsească un portofel cu bani, l-ar preda în realitate poliţiei. Poate că rezultatul studiului nu arată decât că românii au răspuns mai cinstit decât ceilalţi europeni la întrebarea legată de întrebuinţarea unor mijloace necinstite în vederea dobândirii unui avantaj. Dar asta nu înseamnă neapărat că le-ar folosi. Şi chiar dacă ar fi aşa, nu ar fi oare acest "pragmatism" explicabil după ce douăzeci şi cinci de ani românii au tot fost certaţi pentru lirismul lor anistoric?
Te-ai mai aştepta de la nişte oameni educaţi să-şi asume cumva propria lor lipsă de integritate atunci când acuză lipsa de integritate a „societăţii româneşti de astăzi”. Cine a stabilit, confirmat, recunoscut, modificat sau respins criteriile adevărului şi modelele de adevăr? În nici un caz "societatea", şi cu atât mai puţin clasa politică, care a fost mai degrabă beneficiara discursului public al unei mâini de intelectuali. De aceea, mi-e greu să admit că Traian Băsescu a „plătit scump” apropierea de intelectuali, cum consideră H.-R. Patapievici (http://www.contributors.ro/cultura/intalnire-cu-horia-roman-patapievici-despre-situatia-culturii-romane/#comment-179089); dimpotrivă, cred că atât consumaţia, cât şi oalele sparte (prin care înţeleg aşteptările noastre faţă de o schimbare în bine a lumii politice româneşti), au fost plătite tot de societatea românească.
Cât de integră este o elită care zdrobeşte cu propria ei integritate orice încercare de punere în discuţie a lipsei de integritate a culturii mainstream, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu ocazia dialogului dintre Gabriel Liiceanu şi Herta Müller?( https://www.youtube.com/watch?v=dC2xXcY-z3w).
Cât de onest este să vorbeşti despre integritate sau despre lipsa ei la români când studiul s-a făcut pe „83,66% dintre angajaţii români cu studii superioare şi vîrsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani”? Nu ar fi fost normal să se vorbească mai degrabă despre lipsa de integritate a angajaţilor cu studii superioare din România cu vârsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani? Şi, implicit, despre lipsa de integritate, de viziune morală a învăţământului universitar?
Modul în care a fost realizat şi, mai ales, interpretat acest studiu te poate face să te întrebi dacă nu cumva pretinsa predispoziţie a românilor pentru manipularea adevărului nu ar trebui căutată în altă parte. De pildă, la autorii studiului şi la cei care-l promovează. Poate că studiul este o oglindă a firii noastre, dar nu a depăşit cumva acest tablou  „the modesty of nature”, stârnind doar râsul nepricepuţilor (Hamlet, actul 3, scena 2)?
Poate că dacă la chestionar ar fi răspuns şomerii şi ţăranii, rezultatul ar fi fost diferit. Dar chiar şi dacă ar fi fost acelaşi, tot rămâne o diferenţă de natură între necinstea ţăranului care mută pe ascuns hotarul sau fură o brazdă din ogorul vecinului şi necinstea politicianului sau a omului de cultură care-l legitimează. Necinstea ţăranului rămâne în limitele unei lăcomii omeneşti. El poate că fură un ou, uneori cu tot cu găină, însă politicianul care vrea toate ogoarele nu fură doar un bou, ci toţi boii.
Ticăloşia celor care stăpânesc astăzi ţara este nelimitată, la fel ca şi neruşinarea celor care pretind că aceasta ar putea fi explicată prin mentalitatea românească comună. Marii corupţi nu sunt produsul micilor corupţi, ci produsul Celui-Mai-Mare-Corupt, cel care vrea să transforme România într-un club exclusivist ai cărui membrii sunt marii corupţi. Culpabilizarea poporului român nu face astfel decât să-i disculpe pe marii corupţi şi pe patronii lor, justificând lipsa de integritate a adevăraţilor necinstiţi.
 În povestirea lui Vonnegut, „Clubul privat al lui Ed Luby”, un cuplu, Harve şi Claire Elliot, doreşte să-şi sărbătorească aniversarea nunţii în localul în care şi-a aniversat-o de fiecare dată în cei paisprezece ani de căsnicie. Numai că de data aceasta găsesc localul încuiat: fusese transformat în club privat, „cel mai exclusivist club din Ilium”, cum avea să-l laude cineva care, încercând să intre în mod fraudulos, declanşează un şir de evenimente care conduc la moartea partenerei sale, ucisă de loviturile patronului, Ed Luby. Întrucât Ed stăpâneşte oraşul, nu-i este greu să pună moartea femeii în cârca nevinovaţilor Harve şi Claire. Aceştia au de ales: să admită că sunt vinovaţi, pentru a rămâne în viaţă, sau să spună adevărul cu orice preţ. Harve alege să spună adevărul, o decizie care ar trebuie să atragă atenţia cititorilor creştini. Într-adevăr, după cum ne aminteşte părintele Constantin Necula, „nedreptatea nu se tratează cu smerenie, ci cu adevăr.” (https://www.youtube.com/watch?v=79eqxW8pfpw, 01:28). Şi exact în momentul în care Harve simte că adevărul îi devine indiferent, întrucât părea că nu existau decât susţinători ai minciunii, apare un străin, un medic, care, cumva şi datorită lui Harve, a înţeles că „libertatea poate fi păstrată luptând pentru libertatea celor pe care nu-i cunoaştem.” (“Clubul privat al lui Ed Luby”, în Kurt Vonnegut, Zâmbiţi, vă rog!, Univers, 2010, p. 126.)
În România, pentru dreptatea lui Harve şi Claire nu mai luptă aproape nimeni. Gangsterii nu-şi pot dobândi integritatea decât atunci când ultimul om cinstit va fi închis sub acuzaţia de crimă. Membrii plini de integritate ai societăţii româneşti, de la cărturari la profesori universitari, de la magistraţi şi generali la artişti, cei care ar fi trebuit să reprezinte modelele noastre, aproape toţi sunt martorii lui Ed Luby, luptând pentru nedreptatea lui şi împotriva libertăţii noastre, în speranţa că vor primi, unii, sau că vor păstra, alţii, cheia de la cel mai exclusivist club din Europa.

Notă:

[1] 83,66% dintre angajaţii români cu studii superioare şi vîrsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani împărtăşesc idei şi convingeri ce favorizează necinstea, manipularea adevărului şi realizarea de compromisuri, arată studiul Result Development realizat în perioada 2010-2014 pe 1616 participanţi din toată ţara. Această concluzie ne afectează pe toţi, întrucît exprimă forţa culturii în care trăim şi care se bazează pe alte valori decît cinstea, corectitudinea, adevărul, şi se traduce în planul vieţii noastre cotidiene, personale şi profesionale, prin aceea că 8 sau 9 persoane pe care le întîlnim nu sunt demne de încredere, nu împărtăşesc în mod consecvent şi coerent valorilor şi principiile legate de onestitate şi integritate. Iar dacă ar fi să privim partea plină a paharului, putem spune că doar unul sau maximum doi din 10 români se comportă şi acţionează consecvent în conformitate cu principiile legate de cinste, corectitudine, adevăr”. http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/clubul-dilema-veche-30-aprilie-cultura-integrita-ii-romani