Noua ortodoxie din România este teribil de pasionată de zbor: „… în educație nu urmărim să dresăm copiii, ci să-i facem oameni, să-i facem să zboare.” (https://familiaortodoxa.ro/2025/06/17/in-educatie-nu-urmarim-sa-dresam-copiii-ci-sa-i-facem-oameni/) Totuși, dacă ortodoxul român ar fi avut minime cunoștințe biblice, ar fi fost surprins de programul aeronautic al BOR (înlocuită deja de cel puțin un deceniu de NBOR). Pentru că ar fi știut că Dumnezeu nu ne îndeamnă nicăieri la zbor, ci la mersul drept. Hristos s-a întrupat, nu s-a înaripat și nu i-au crescut aripi nici după Înviere. Nu a avut nevoie de aripi pentru a se înălța și nu va avea nevoie de ele nici cînd va veni din nou pe norii cerului (Matei 24, 30). Pînă și cînd merge pe mare, Hristos pășește, calcă, nu plutește deasupra lor. În creștinism, se spală picioarele, nu aripile. Dimpotrivă, zborul și levitația sunt căutate în alte concepții religioase, iar zborul mistic este tema centrală în gnosticism, unde sufletul se desprinde în zbor de lumea inferioară a materiei. Nu întîmplător, părintele Cezar Axinte, unul dintre fondatorii școlii de zbor spiritual „Sfinții Martiri Brâncoveni” definește creștinismul ca religie a nemuririi, unul dintre principiile-cheie ale gîndirii gnostice:
„Noi avem un cuvânt, un fel de motto pe care îl mai folosim chiar și pe caietele comandate pentru copii, ca un principiu călăuzitor: a fi creștin înseamnă a fi nemuritor. Noi îi învățăm lucrul acesta pe copii, de fapt aș spune că ei ne reînvață că suntem nemuritori, iar noi, la rându-ne, redescoperind aceasta, o explicăm și lor.” (https://familiaortodoxa.ro/2025/06/17/in-educatie-nu-urmarim-sa-dresam-copiii-ci-sa-i-facem-oameni/)
Dar dacă admitem că omul este făcut să zboare pentru că este de fapt zburător, adică nemuritor în esență, atunci Hristos devine un model de zburător, viața creștină o formă particulară de zbor, în timp ce experiența crucii devine o acceptare, posibil dureroasă, a obligației de a ne desprinde de materie, transformată nu prin lucrarea harului, ci prin efortul de a zbura. Însă trupul înduhovnicit nu este unul înaripat, ci unul îmbibat de prezența Duhului Sfînt. Trupul sfîntului nu are mai puțină materie, ci mai mult har în mai multă materie sau mai bine spus în întreaga materie. Problema creștinului nu este că nu are aripi, ci că nu-l primește pe Dumnezeu în toată inima, în tot cugetul și în tot sufletul lui (Matei 22, 37). Hristos nu este un instructor de zbor. Atunci cînd Sf. Ioan Botezătorul este comparat cu făpturile îngerești sau cînd cinul monahal este comparat cu cel îngeresc, elementul comun nu este desprinderea de trup, zborul și caracterul nematerial dobîndit prin nevoință (teme care au devenit dominante în ortodoxie din cauza predispoziției ei pentru neoplatonism și gnosticism), ci atenția neîntreruptă la Dumnezeu, care fac posibile ascultarea de Dumnezeu și slujirea Lui neîntrerupte.
Din păcate, credincioșii înscriși în programul aerospațial al Noii Biserici Ortodoxe Române vor avea zborul asigurat, chiar dacă va fi un zbor în bulă. Oricum în bulă mersul este imposibil, iar starea de bulă este în sine una de plutire. Desigur, ar fi fost bine ca totul să fie doar o escrocherie religioasă, așa cum sunt convinși progresiștii, iar credincioșii să rămînă cu picioarele pe pămînt, chiar dacă cu mai puțini bani pe card. Însă echipa de la sol, și anume clerul și intelectualii afiliați, este formată din oameni serioși, de cuvînt. De aceea, problema este că în timp ce instituțiile aviatice ale NBOR (biserici, școli, mănăstiri) vor genera un trafic aerian supraîncărcat, credincioșii vor zbura cu altcineva decît cu Hristos, ceea ce înseamnă că aterizarea le va fi pe cît de neașteptată, pe atît de violentă.
Noua viziune a NBOR oferă totul, inclusiv adevărul creștin, dar care nu mai contează întrucît a fost deja încadrat ca adevăr opțional. Nu cred că mai este nevoie să spun că această viziune care-ți permite să vezi ce vrei tu și să crezi ce vrei tu indiferent de felul în care stau lucrurile în realitate este opusă de fapt ortodoxiei tradiționale. După cum am mai observat și în alte ocazii, această ortodoxie convenabilă este doar o aplicație a mentalității woke, care pretinde în esență că realitatea este așa cum vrem noi să o vedem. Prin urmare, actuala ortodoxie woke din România le oferă celor interesați o religie corespunzătoare așteptărilor lor față de realitate, inclusiv față de dimensiunea religioasă a realității: noua ortodoxie oferă exact genul de religie pe care și-o dorește consumatorul de produs religios și în cantitățile de care consideră el că are nevoie. Această ortodoxie nouă este în același timp tradițională și postmodernă, în general spirituală, oferind libertate și iubire nedefinite pentru consumatorul introvertit, dar păstrînd suficientă incluziune, toleranță și echitate pentru a satisface conștiințele civice cele mai extrovertite.
În esență, noua ortodoxie românească a reușit să fie exact așa cum îi cere lumea de astăzi să fie, așa cum vrem noi să fie. Fiecare are ortodoxia lui, fiecare crede în felul lui și iubește în felul lui, ceea ce îi permite să le facă viața imposibilă mai ales celor pe care îi iubește. În aceste condiții, descrierea părintelui Axinte a programului zilnic nu face decît să valideze mentalitatea woke:
„programul zilnic ar trebui să se bazeze pe un sistem care să-i învețe să caute adevărul și să-l recunoască. Dacă reușiți asta ca părinți, dacă reușim asta ca părinți și ca dascăli, atunci și educația reușește. Pe de altă parte, într-un sens mai înalt și duhovnicesc, putem defini educația ca pe procesul de trecere de la chip la asemănare. Performanța în educație înseamnă parcursul de la chipul lui Dumnezeu, la asemănarea cu Dumnezeu.” (https://familiaortodoxa.ro/2025/06/17/in-educatie-nu-urmarim-sa-dresam-copiii-ci-sa-i-facem-oameni/)
De fapt, sistemele întemeiate pe imaginea zborului și a nemuririi sunt mai vechi decît creștinismul. În plus, creștinismul a apărut într-o lume care urmărea asemănarea cu divinitatea, reflectată deja de chipul Cezarului. Cu toate acestea, el a fost adoptat de oamenii de atunci nu pentru că oferea un zbor mai plăcut, mai ușor ori mai sigur, ci pentru că oferea o întîlnire și o unire cu un Dumnezeu pe care nu-l mai întîlniseră, pe care nu și-l puteau imagina și care era prea bun să fie adevărat – ceea ce reprezenta o serie de argumente care, chiar dacă nu te făceau să crezi imediat, te obligau cel puțin să-I acorzi atenție. Un Dumnezeu care nu a venit la om în zbor, pe calea naturală a zeilor, ci pe calea trupească a oamenilor. Chiar dacă modul întrupării, nașterii și învierii Fiului sunt evenimente mai presus de fire, rămîne un fapt că la naștere Hristos a avut un trup omenesc, identic la nivel biologic cu trupul oricărui om și că a rămas în trup și după înviere. Ca să spun așa, Hristos era destul de atașat de trupul Său pentru a și-L lua și păstra cu Sine și dincolo de moarte. Și a trebuit să vină și să se facă om pentru că deși omul avea posibilitatea nemuririi înainte de păcat și a rămas nemuritor sufletește și după, asta nu l-a ajutat cu nimic.
Cu două mii de ani în urmă, cerul mediteranean era mai des străbătut de gnostici decît este străbătut astăzi de avioane. A fi creștin nu înseamnă a fi nemuritor, cum afirmă greșit NBOR. Și demonii sun nemuritori. A fi creștin înseamnă a avea viața lui Hristos și nu cred că dintre toți oamenii care au auzit de-a lungul timpului cît de puțin despre Hristos ar fi vreunul care să-i descrie viața ca un zbor de agrement. Este adevărat că aripile ajută la zbor, însă cu siguranță nu ne ajută să dobîndim viața lui Hristos. Aș spune că mai degrabă ne încurcă. După cum observam nu demult, cel mai probabil din ele se dezvoltă gheare, colți și coarne.
