joi, 7 aprilie 2016

Obiective de interes multi-național: productivitate, natalitate, mortalitate

Demografia determină destinul („demography is destiny”) inclusiv acolo unde demografia este destinată deja morții de specialiștii în politică socială. Ni se tot spune că românii nu merită să fie plătiți decent, adică în mod corespunzător muncii pe care o fac, pentru că sunt leneși. Sau pentru că fac copii, iar mamele petrec prea mult timp cu nou-născuții, cînd în realitate s-ar putea întoarce la muncă după o săptămînă de la naștere. În curînd, românii nu vor merita să-și mai primească nici pensiile, și asta pentru că, dimpotrivă, nu au făcut destui copii – în timpul orelor suplimentare, probabil. Vestea bună e că nu vor mai putea fi sprijiniți nici de sistemul de sănătate, așa că bătrînii nu vor apuca de fapt să constituie o problemă: fără pensii, fără medicamente, după o viață în care au apucat să bea doar o gură de apă într-o întreagă zi (mă aștept ca ministrul Muncii sau al Finanțelor să ne spună în curînd că angajații români petrec la wc mult peste media europeană), și să ronțăie niște covrigi pe drumul dintre casă și serviciu, e de presupus că românii nu vor împovăra bugetul european mai mult decît o fac în prezent păsările Dodo. Cel puțin așa spun graficele politicilor pe termen scurt și foarte scurt.

Vedeți în continuare pasajele selectate din două articole recente din Cațavencii și gîndiți-vă dacă expresia „Ferească Dumnezeu de mai rău!” mai are vreun sens atunci cînd începi să te apropii de clădirea morgii. Sigur, „mai rău” în acest caz e atunci cînd te afli înăuntru, nepăsător și rece. Dar chiar vreți să așteptăm pînă atunci?

Știu, noi i-am votat. Dar de ce trebuie să o facem în continuare?

 

* 

 

„[...] Cu jumătate de gură, aia neschimonosită de birocrație, Alina Dragu acceptă totuși evidențele: “Avem încasări cu 6% mai mult decât programul pentru trimestrul I. Deci, la acest moment, încasările arată destul de bine”. Dar, totuși, ministrul nostru este educat în cultura fricii fiscale: trebuie să ieși tanda pe manda, să nu modifici naibii ceva, să strici, că dup-aia îți zboară toate cifrele și se duce dracului bilanțul contabil al țării. Și știți foarte bine ce se întâmplă când se bulește bilanțul: se taie salariile și mai mărim puțin TVA-ul.

Același cinism al cifrelor ni l-a aruncat în față Alina Gorghiu când ne-a explicat politicile de sporire a natalității: “Drama e că populația tânără, între 0 și 16 ani, înseamnă mai puțin decât populația peste 65 de ani în România. Motiv pentru care vorbim despre un sistem de sănătate care va fi din ce în ce mai greu de susținut, afectat de îmbătrânirea populației, vorbim de un sistem de pensii care și așa, spune statul român, e în colaps, nu știu cum va reuși să fie sustenabil în câțiva ani, d-apăi în 50 de ani”.

Trebuie deci să facem copii care să ne plătească pensiile. Nu înțeleg de ce nu ar fi mult mai corect ca aceia care au mai mulți copii și mai mulți nepoți să aibă și pensii mai mari. Hai, că e logic!” (articol integral la http://www.catavencii.ro/nu-o-tara-niste-cifre/)

 

„[...] Dar cea mai așteptată statistică

de către orice om cu adevărat de dreapta este cea care vorbește despre productivitatea redusă a angajatului român. Această statistică stă la baza tuturor argumentelor care ne țin salariile jos: suntem neproductivi, deci nu trebuie să deschidem ciocul și să cerem prea mulți bani, pentru că nu-i merităm. Pur și simplu, nu ne ridicăm la înălțimea așteptărilor pe care le au de la noi fârtații noștri mai mari din Uniunea Europeană. Cică am fi nici mai mult, nici mai puțin decât de vreo șase ori mai neproductivi decât media europeană. Iar dacă ar fi să ne comparăm cu vârfurile europene, suntem de opt-nouă ori mai puțin productivi. Văzând aceste cifre, îți vine să lași capul în pământ, ba poate chiar să îngenunchezi și să-ți ceri iertare de la Europa. Suntem leneși și facem de râs un întreg continent care ne ține în cârcă, îngăduindu-ne doar dintr-o slăbiciune greu de explicat.

Dar oare ăsta să fie adevărul?

Să fim noi cu adevărat loazele Europei? Nu, nu suntem, numai că acest calcul al productivității este înșelător, căci el nu măsoară, în fapt, nivelul productivității, ci nivelul de dezvoltare a societății. De aceea, indiferent de cât de mult ar munci un român, el o să pară leneș pentru că țara e săracă. Productivitatea lui, ca a oricărui european, de altfel, este măsurată împărțindu-se consumul + investițiile + exporturile – importurile la numărul de ore lucrate. Când consumul e mic pentru că salariile sunt mizerabile, exporturile sunt ieftine pentru că exporți mai multă materie primă, importurile sunt scumpe pentru că ești luat de fraier, iar investițiile sunt ca și inexistente pentru că bugetul evazionat fiscal nu are de unde aloca bani de investiții, iar numărul de ore de muncă este mai mare decât media europeană, ei bine, atunci e clar că și productivitatea va fi considerată drept mică. Deși nu, nu e.

[...] O altă gogoriță

a oamenilor cu adevărat de dreapta este că în România costul muncii e prea ridicat. Și da, ați ghicit din nou: costul muncii în România este departe de a fi ridicat. Da, probabil că, după criteriile doamnei ministru Dragu, care-și dorește oameni care să muncească pe doi lei, românii costă mult: 5 euro pe oră, în medie. Dar tot e de cinci ori mai puțin decât media europeană și de șase ori mai puțin decât media țărilor din zona euro. Mai mult, dacă mai auziți un “investitor” care spune că taxele pe muncă sunt mari în România, dați-i cu statisticile europene în cap. Căci în România costurile nesalariale (adică taxe, impozit, asigurări sociale și de sănătate) reprezintă doar 22% din costul muncii plătit de angajator. Media europeană este de 24%, media țărilor din zona euro este de 26%, iar Franța conduce detașat, cu 33,2%, urmată de Suedia, cu 32,1%.

Nu suntem, așadar, nici prea scumpi și nici prea neproductivi. Suntem doar niște fraieri la marginea unui continent lacom.” (articolul integral la adresa http://www.catavencii.ro/tehnocratii-n-aduc-fericirea-salariatilor/)

 

miercuri, 6 aprilie 2016

NOTA!


„C.T.: Ce-ar fi de preferat: să mergem la vot, chiar dacă nu ne place oferta, sau să stăm acasă, ca să spunem prin absență că n-avem pe cine alege?

M.K.: Mie îmi place NOTA, adică None Of The Above. Un pătrățel tipărit la sfîrșitul buletinului de vot pe care să scrie „Nici unul dintre aceștia”. Pe care să poată pune ștampila toți cei care nu se regăsesc în nici una dintre ofertele prezente. Îmi doresc (și sînt gata să mă bat pentru asta) să existe și în legislația noastră electorală posibilitatea de a da NOTA politicienilor. Atunci, răspunsul la întrebare va fi evident.” http://www.catavencii.ro/mircea-kivu-alegerile-se-cistiga-cu-buletine-de-vot-nu-cu-like-uri/

Chiar dacă nu există posibilitatea de a pune ștampila pe „Nici unul dintre aceștia”, putem pune ștampila în exteriorul chenarelor sau în mai multe locuri, în vederea invalidării candidaților o dată cu votul.
Niciodată nu am fost mai motivat să merg la vot. Haideți să le prezentăm Nota!

marți, 5 aprilie 2016

Arta fugii



Corul de copii din parcul din fața blocului
Răspunde personajelor din Don Giovanni.
Alergînd pe muzica operelor,
Fiecare copil marchează un timp –
Sau poate ascultă de-un timp?
Se spune că Mozart nu cunoștea metronomul,
Dar eu încep să cred altceva:
Fereastra mea cade oblic pe poarta parcului
Iar amîndouă sînt deschise.

Reforma învățămîntului de stat: un pretext pentru subvenționarea învățămîntului privat



După cum se poate vedea din pasajele selectate mai jos, reforma învățămîntului s-a făcut deja, dar fără dezbaterea publică promisă. Poate pentru că politicienii și-au imaginat că populația nu ar fi dispusă să plătească în proprii ei copii măsurile criminale luate de ei. Asta e bine: cu toate minciunile, hoțiile și crimele lor, politicienii încă se tem de acest popor. Nu destul însă pentru a se opri din mințit și furat. Nu e vorba aici doar de niște bani obișnuiți, precum cei pe care i-au furat cu basculantele în acești douăzeci și șase de ani. De data aceasta nu se mai fură banii de la gura copiilor, ci banii de la mintea copiilor, banii care ar trebui să le asigure o educație demnă de acest nume. Furînd acești bani e ca și cum ai fura copiii înșiși. (G. F.)

Mircea Platon: Reforma pe șest și noul bir în copii    (http://www.cotidianul.ro/reforma-pe-sest-si-noul-bir-in-copii-278168/)

În ciuda promisiunii preşedintelui Iohannis că reforma învăţământului va fi rodul unei dezbateri publice de largă amploare şi lungă durată, ceea ce am văzut până acum au fost doar mutări făcute “pe şest”. [...] „pe şest”, fără dezbatere publică, premisele administrativ-financiare ale “reformării” sistemului de învăţământ românesc. Conform iniţiatorului legii privind desfiinţarea inspectoratelor şcolare judeţene, deputatul de Alba Cornel Comşa, “descentralizarea în domeniul educaţiei este absolut necesară pentru a da putere şcolilor să ia decizii [adică, de exemplu, vor avea mână liberă în privinţa materiilor lăsate, prin noile planuri-cadru ale experţilor lui Curaj, la alegerea şcolii sau chiar a elevilor, n. M.P.] şi comunităţii locale să se implice cu adevărat şi a fost cuprinsă în strategia de descentralizare, realizată de Guvern, in2006”. Concret, autorităţile locale, care deja deţin terenurile şi clădirile şcolilor, ar urma să preia şi administrarea lor, în baza resurselor proprii şi a finanţării de la minister. Directorii vor fi numiţi de consiliul de conducere al şcolii, iar inspecţiile şcolare vor fi realizate de Agenţia Română de Asigurare a Calităţii Învăţământului Preuniversitar (ARACIP).
Aşadar, în numele descentralizării şi al statului minimal, învăţământul privat va primi bani de la stat, adică se vor lua bani de la şcolile publice şi se vor da şcolilor unde merg, de exemplu, copiii parlamentarilor şi ai feluritelor soiuri de “băieţi deştepţi”. În acest fel, perpetuarea actualei oligarhii politico-financiare va fi finanţată din banul public, oricum stors şi de alte iniţiative “alternative” – alternative la lege, la bun-simţ, la valorile clasice, la modurile de viaţă tradiţionale. În acelaşi timp, şcolile publice vor fi lăsate la dispoziţia autorităţilor locale, care - deşi un număr record de primari, viceprimari şi preşedinţi de consilii judeţene sau municipale sunt arestaţi - nu sunt nici toxice, nici corupte.
[...] Adică, în numele descentralizării, fie vom spori centralizarea de vreme ce vom delega controlul calităţii la Bucureşti, unde va trebui mărit şi numărul funcţionarilor de stat, fie vom demantela o instituţie de tradiţie care funcţionează (cea a inspectoratelor) pentru a o înlocui cu una populată de onegişti bugetofagi şi specialişti de azi pe mâine. Ministerul Educaţiei are şi acum departamente care se plâng că nu au oameni destui pentru a face faţă ritmului de muncă cerut de centralizarea anumitor aspecte ale sistemului de învăţământ.
Toate aceste lucruri nu au fost dezbătute pentru că legea a fost adoptată tacit. Adică fără a fi dezbătută. A fost supusă maşinii de vot şi maşina de vot a decis fericirea elevilor din România cu un nou sistem de învăţământ care să încurajeze gândirea critică, spiritul de iniţiativă, curiozitatea, spiritul antreprenorial.
[...]Tăcerile acestea sunt cu atât mai asurzitoare cu cât de partea reformatorilor avem de a face mai puţin cu specialişti în pedagogie şi mai mult cu “motivational speakers”, “public relations people” şi agenţi electorali deghizaţi în experţi în educaţie. O oarecare Mihaela Apetrei, care se prezintă drept “senior trainer pentru public speaking, expert în comunicare, speaker motivaţional”, ne îndeamnă, sub titlul “Legumele fierte ale literaturii române”, să scăpăm de “obsesia bolnavă” pentru Sadoveanu, să ne lepădăm de Cireşarii, de Toate pânzele sus, de Creangă, de “Mioriţa”, de “Floare albastră” şi de Coşbuc. Şi ce să le dăm în schimb elevilor de gimnaziu să citească? Păi, sugerează ea, dacă literatura română nu a produs destulă literatură pentru tineret, să le dăm copiilor literatură străină pentru “young adults”. Şi să schimbăm numele disciplinei din “literatură română” în ”literatură”.
[...] Din moment ce toţi aceşti experţi în vânzări se chinuie să ne demonstreze ce prost e sistemul de educaţie din România, e clar că au văzut în el o oportunitate de afaceri, că unele companii au de câştigat din ”retehnologizarea” sistemului, iar altele au de câştigat din ”retehnologizarea” copiilor. Este esenţial pentru supravieţuirea noastră personală şi naţională să rezistăm tehnicilor lor de vânzare. Pe şest. A copiilor noştri. Către corporaţii.

luni, 4 aprilie 2016

Proștii satului global și idiotul satului tradițional



Proștii satului nu sînt neapărat oamenii proști, cum pare să creadă cineva de la care te-ai fi așteptat să ezite puțin în fața unei soluții atît de convenabile (http://www.catavencii.ro/torquemada-2-0/). Studiile demografice arată că, în majoritatea lor, utilizatorii rețelelor de socializare sînt educați și au un venit mulțumitor (cel puțin în SUA:  http://www.pewinternet.org/2015/08/19/the-demographics-of-social-media-users/). După cum se poate vedea și din citatul selectat în încheiere, există într-adevăr o prostie care avansează inexorabil, doar că mai degrabă de sus în jos. Prostul satului global este absolvent de facultate și are un job de birou, lucru care-i permite să-și acceseze contul de facebook mai des sau mai ușor decît omul simplu, needucat, care muncește pe o schelă, într-o piață, în fabrică sau pe cîmp.
Prostul satului global este cel care consideră că merită să fie auzit, din simplul motiv că a urmat o facultate și lucrează la birou. Prostului satului global îi pasă de lume doar pentru că i se pare că lumii trebuie să-i pese de el. De un singur lucru nu-i pasă prostului satului global: de idiotul satului tradițional. Adică tocmai de singurul care, în societățile tradiționale, era considerat vrednic să vadă adevărul (vezi cazul lui Mimithos, idiotul din Zorba Grecul, sau al idiotului din Copacul saboților de lemn, The Tree of Wooden Clogs https://en.wikipedia.org/wiki/The_Tree_of_Wooden_Clogs).
Ceea ce-l definește pe prostul satului global nu este doar aroganța față de omul cu adevărat cultivat, ci și nepăsarea sau disprețul față de idiot. Dacă pe Prostul satului global internetul l-a investit purtător de adevăr, Idiotul satului istoric a fost numit purtător de adevăr de tradiția unei comunități care știe că adevărul se dezvăluie doar celor curați cu inima. Ceea ce știe satul tradițional, dar nu știe satul global, este că la adevăr nu se ajunge doar prin demonstrație și argument. Iar asta înseamnă că, în raport cu idiotul satului, suntem cu toții proști într-o anumită măsură: Cuilibet fatuo placet sua calva. Sau, ca să parafrazez cuvintele lui Buckley, „Why not just relax on the subject inasmuch as everything else is going in the direction of a full acknowledgment of silly people?”


July 12, 1999
Dear Mr. Buckley:
I’d like to prevail on your sense of accuracy and fairness and ask you to consider replacing your use of the term “Congressman” with “Congressperson.”
As I know you are aware, we have people of both genders in Congress these days, and it is disturbing and offensive to see a term used that excludes a significant portion of the House’s representation.
Ellen P. Ward
Falls Church, Va.

Dear Ms. Ward: Forgive me for omitting the six paragraphs that followed your first, here reproduced. But the arguments you use are very familiar and we plead nothing more than the clumsiness of the “person” suffix, an affront to the ear and the plague of freshpersons in college everywhere. Why not just relax on the subject inasmuch as everything else (quite properly) is going in the direction of a full acknowledgment of women’s rights?

Cordially, WFB October 11, 1999

Dear Mr. Buckley:

Ms. Ellen P. Ward’s letter to you regarding the use of “Congressperson” when referring to a member of Congress does not go far enough. Since the last syllable (son) refers to the male gender, the politically correct term of address for a female member of Congress is “Congressperdaughter.” This, then, brings into question the use of “female” to refer to a member of the feminine sex. Again, the politically correct term should be “feperdaughter” (God created them male and feperdaughter). This gives rise to other absurdities, such as “woperdaughter” for “woman,” “huperdaughterity” for “humanity,” “woperdaughteracles” for handcuffs used on “feperdaughters.” It then makes a work written by a “woperdaughter,” a“woperdaughteruscript.” I’m sure that I need not belabor the point.

Sincerely,
William F. Brna
Monongahela, Pa.

(William F. Buckley, Jr, Cancel your own goddam subscription : notes & asides from National Review, Basic Books, 2009, p. 257-259.)

duminică, 3 aprilie 2016

Tactici



Unii știu cum s-o cheme,
Alții știu cum s-o lase să vină.
Unii o caută,
Alții rămîn pe loc.
Unii o visează,
Iar alții mai mult o inventează.

Eu știu doar cum să uit de ea.
Dar îmi place să mi-o amintesc
De fiecare dată cînd o văd cu alții.
Și mai mult îmi place
Cînd ne ciocnim din senin
Pe stradă sau la mine în bucătărie.

Mitică hermeneut



Locuiesc pe o stradă cu sens unic, fapt semnalizat corespunzător, la ambele ei capete. Dar asta nu-i împiedică decît pe foarte puțini șoferi să intre pe contra-sens. Chiar zilele trecute cineva a blocat cîțiva șoferi care circulau normal. Cel intrat pe contra-sens aștepta ca cele șase sau șapte mașini să-i facă loc, lucru care ar fi fost posibil, doar că ar fi durat ceva. După cîteva minute de așteptare și claxonare reciprocă, unul dintre șoferii blocați a înțeles că cel aflat pe contra-sens nu va elibera strada, așa că l-a atenționat: „Băi, vezi că ești pe sens invers!” La care șoferul apelat a răspuns nervos: „Da, mă, și ce?”
Ai zice că asta e o chestie tare.
Eu știu una și mai tare.
Dumnezeu s-a făcut om. Iar lumea îi spune:
— Da, mă, și ce?
Dar nu asta e chestia cea mai tare, și nici faptul că lumea reține doar cazul șoferului aflat pe contra-sens, ignorînd faptul că ea însăși se află deja pe un contra-sens mult mai periculos. Chestia cea mai tare e că cei care-i spun lui Hristos „Da, mă, și ce?” se cred și sînt considerați creștini. De pildă, în România există un influent personaj care se consideră și este considerat creștin (ortodox, sic!) în ciuda faptului că relativizează Întruparea refuzîndu-i, printr-o raportare inclusivistă la celelalte religii, caracterul excepțional.
Chestia cea mai tare e că cei care se află pe contra-sens nu mai răspund prin „Da, mă, și ce?” celor, tot mai puțini, care vin pe sens unic. Ci că le strigă acestora să se dea la o parte, pentru că sensul unic depinde de cine-l interpretează.
În mod nedrept, șoferii din întîmplarea evocată la început l-au considerat nesimțit, lipsit de „common sense” adică, pe cel care-i blocase, venind pe sensul interzis. Nimic mai fals! Omul nu era nesimțit, ci era un exeget, un hermeneut, un specialist în tîlcuirea parabolelor.
Al dracului, nenea Mitică!