Graţie amabilităţii lui Mircea
Platon, am postat mai jos, în prezentarea şi traducerea lui Mircea Platon,
textul integral al conferinţei susţinute de Profesorul Paul Gottfried săptămîna
aceasta la Universitatea ieşeană „Alexandru Ioan Cuza”. Pe lîngă multe alte
observaţii şi întrebări esenţiale şi urgente, Paul Gottfried ne aminteşte că nu
trebuie să-i permitem perspectivei economice să devină dominantă. Spre
deosebire însă de unii pretinşi conservatori, care ne spun, aşa cum o face
Roger Scruton de pildă, că „bunurile spirituale sunt corupte sau distruse de
încercarea de a le cumpăra, iar dacă ele au un preţ, acesta este măsurat de
jertfă şi abnegaţie” (http://spectator.org/archives/2010/06/02/not-for-sale),
pe Gottfried
îl putem lua în serios. Nu pentru că ar spune mai bine aceleaşi lucruri, ci
pentru că, spre deosebire de un Scruton, Gottfried nu a participat la parcelarea
şi brandificarea nici unei culturi (Scruton, după cum se ştie, este membru al
Consiliului Academic al Institutului de Studii Populare, sprijinind, din
această poziţie, proiectul neoconservator/neoliberal de purificare identitară a
românilor – vezi mai multe aici:
Un neoconservator nu este
neapărat un intelectual care se raportează exclusiv la resursele şi domeniile
tipic neoconservatoare, ştiinţele sociale şi economia, după cum vedem în cazul
lui Mihail Neamţu, reprezentativ şi din acest punct de vedere: într-o
conferinţă susţinută recent, dl. Neamţu ne spune că sensibilitatea de dreapta
este bună fiindcă ne permite „să luptăm
împotriva taxării excesive şi a surplusului de reglementări etatiste,”
în timp ce creştinismul merită (sic!) păstrat întrucît serveşte la păstrarea
„reactivităţii civice” (http://grupareaaproape.wordpress.com/2010/04/13/crestinismul-in-spatiul-public-o-perspectiva-a-dreptei-romanesti-conferinta-la-institutul-de-studii-populare-marti-13-aprilie-2010/).
El poate foarte bine să utilizeze şi referinţe paleoconservatoare
nord-americane (comportament frecvent întîlnit în cazul neoconilor români, şi
care îi distinge oarecum, printr-un grad sporit de duplicitate şi impostură, de
confraţii lor americani).
Ceea ce nu poate face un neoconservator,
decît cu preţul unui puternic şi riscant conflict interior, este să gîndească
în tradiţia gîndirii conservatoare autohtone. Acest aspect a fost surprins magistral
de un comentator de pe blogul lui Ilie Catrinoiu, ale cărui observaţii merită
redate integral:
„iunie 4, 2010 la 8:47 pm | #47
In 2008-2009, cand Mircea Platon
vorbea de legatura dintre conservatorism si traditia vie, Mihail Neamtu il
acuza de nostalgii dupa «numerus clausus». Conform dlui Neamtu (versiunea
2008), conservatorismul e definit ca «pledând pentru dreptul la proprietate,
libertatea individuala, economie de piata, anticomunism» (Idei in dialog, 2008). Dupa cum sublinia dl Platon, «definitia
aceasta e tipic neoconservatoare, eliminând dimensiunea istorica a
conservatorismului, transformându-l în simpla ideologie universalista,
dezradacinata de elite organice, de cultura locului, de traditii
socio-economice si de antropologia crestina» (http://www.archive.org/details/MasuraVremiiIndemnLaNormalitate).
Astazi, in 2010, dl Neamtu
vorbeste de conservatorism ca fundamentat pe legatura organica cu trecutul: «Or,
nu exista individ fara comunitate si nici comunitate fara continuitate
istorica. Cultura memoriei, devine, în aceste împrejurări, la fel de importanta
ca limitarea intruziunilor etatiste asupra vietilor noastre private» (Revista 22, 2010).
Care trecut, dl Neamtu, ala in
care in Romania se impunea «numerus clausus»? (ca asa spuneati in 2008 ca e «Romania
veche»).
Dupa standardele dlui Tismaneanu,
ce spune dl Neamtu astazi e fascism, ideologie «Blut und Boden». Dar probabil
ca, de cand au inceput sa vina bani «crestin-democrati» de la Fundatia Adenauer
si de la Fundatia Hans Seidel din Germania, s-a dat liber si la «Blut und Boden».
S-a dat drumul la trecut. O lasam mai moale cu economismul si consumismul, pe
care il proslaveam ca si «conservatorism» pana mai ieri, si ne reinventam in
aparatori ai «memoriei».
Noroc ca unii dintre noi nu
uita.”
Tocmai aceasta explică tăcerea
panicată, „urletul mut” al „elitei” româneşti de import faţă de excepţionalul
eveniment al mesajului şi prezenţei lui Gottfried în România. Pentru că ce ne
spune Gottfried este tocmai aceasta: că şansa noastră de a dăinui în
istorie, şi nu doar de a supravieţui, este legată de capacitatea noastră de a ne reface legăturile cu
strămoşii noştri. Adică tocmai cu cei pe care elita ne obligă, în numele
„memoriei”, să-i uităm.
(Gheorghe Fedorovici)
Update, 5 mai 2010, ora 18:30: Am corectat formularea originală din primul paragraf („Spre deosebire însă de alţi pretinşi conservatori”) întrucît aceasta sugera că Gottfried ar fi, la rîndul lui, un „pretins conservator”.
Update, 5 mai 2010, ora 18:30: Am corectat formularea originală din primul paragraf („Spre deosebire însă de alţi pretinşi conservatori”) întrucît aceasta sugera că Gottfried ar fi, la rîndul lui, un „pretins conservator”.
*
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a
organizat marţi , 1 iunie 2010, ora 14.00, în Aula Magna ,,Mihai Eminescu”,
conferinţa ,,Worrying about Europe’s historic nations” susţinuta de Paul
Gottfried. Profesorul Paul Gottfried (n. 1941) e Raffensperger Professor of
Humanities la Elizabethtown College,
Pennsylvania si “adjunct scholar” la Ludwig Von Mises Institute. Descendent al
unei familii evreieşti de cultura germana din Budapesta, educat la Yale si la
Yeshiva University, Paul Gottfried e un reputat istoric al mişcării
conservatoare, bucurându-se de-a lungul vieţii de prietenia lui Richard
Nixon, Pat Buchanan, John
Lukacs, Christopher Lasch si Murray Rothbard.
Beneficiar al unei burse Guggenheim, profesorul Gottfried a publicat zece cărţi
si sute de articole, în reviste de specialitate si în presa din SUA si din
Europa. Printre cărţile sale se numără: Conservative Millenarians: The
Romantic Experience in Bavaria, Fordham University Press, 1979; The
Search for Historical Meaning: Hegel and the Postwar American Right,
Northern Illinois Univ Press, 1986; The Conservative Movement, Twayne
Pub, 1992; Carl Schmitt: Politics and Theory, Greenwood Press 1990; After
Liberalism: Mass Democracy in the Managerial State, Princeton University
Press, 2001; Multiculturalism and the Politics of Guilt: Towards a Secular
Theocracy, University of Missouri Press, 2002; The Strange Death of
Marxism: The European Left in the New Millennium, University of Missouri
Press, 2005; Conservatism in America: Making Sense of the American Right,
Palgrave-Macmillan, 2007. Editia germana a cărţii despre Multiculturalism a
fost considerata de Frankfurter Allgemeine Zeitung drept una dintre cele
mai importante cărţi ale anului 2005.
Ce se întâmplă
cu naţiunile istorice ale Europei
E o onoare deosebită pentru mine
să mă adresez astăzi dumneavoastră cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la întemeierea
universităţii dumneavoastră. Universitate care, am aflat, e cel mai vechi
centru de învăţământ superior din România. Mărimea si facilităţile impresionante
ale Universităţii "Al. I. Cuza" precum si distinşii profesori si
membri ai administraţiei universitare pe care i-am întâlnit mi-au dat o idee
despre rolul pe care îl jucaţi in propăşirea educaţională si culturală a României.
Ca atâtea alte centre europene de educaţie care au devenit proeminente in
secolul al nouăsprezecelea, Iaşul a reflectat si a promovat in acelaşi timp renaşterea
naţionala care avea loc in acea epoca. Nu era, si nici nu e încă, nicio
incompatibilitate intre a fi unul din punctele focale ale gândirii si cercetării
si redescoperirea tradiţiei naţionale. Aceste procese au mers mana in mana in
Europa Centrala si de Est, si din acest punct de vedere Iaşul si România nu
sunt excepţii.
Un fenomen mai nou e insa încercarea
deliberata de a slabi conexiunea care exista intre naţiuni si trecutul lor
istoric, diminuarea relaţiei dintre învăţământ sau alte activităţi culturale si
contextul specific naţional. Aceasta moda a implicat tratarea politicii, a educaţiei
si a "valorilor" ca exerciţii de antrenare a conştiinţei globale.
Desigur ca nimeni nu neaga standardele de decenta umana sau impulsurile conştiinţei
care ne fac sa tratam alte fiinţe omeneşti cu respectul cuvenit. Nu voi nega
nici faptul ca încleştările si conflictele etnice si naţionale si ura la care
au dat naştere au avut, in special in aceasta parte a Europei, consecinţe
nefericite. S-a vărsat mult sânge nevinovat din cauza ca naţiunile europene nu
au putut sa îşi rezolve in mod paşnic disputele etnice si teritoriale. Ca descendent al unor oameni care au suferit
mult in ambele războaie mondiale, declanşate
din cauza unor răni naţionale lăsate sa se infecteze, pot sa înţeleg refuzul
unor europeni de a se întoarce in acel punct. De ce sa trezeşti monstrul care
doarme si care ar putea sa ne rănească dacă-l sculam din somn?
Dar astăzi nu aceasta e
principala noastră problema. Problema noastră e diferită şi cel puţin la fel de
gravă. Ameninţările la adresa libertăţilor individuale si colective vin din
Occident, dintr-o civilizaţie cu care România are legături lingvistice,
culturale si religioase. Ameninţările la care mă refer vin de la cei care, in
numele luptei împotriva inamicului "fascist", vor să niveleze si să
omogenizeze omenirea, începând cu cei care ţin prea mult la trecutul lor.
Statul universal omogenizant care nivelează până la anihilare naţiuni, sexe si
comunitati e acum pericolul care i-a luat locul lui Hitler, Stalin, Ceauşescu
si altor tirani recenţi. Daca vechii tirani mărşăluiau împotriva duşmanilor naţionali sau mobilizau masele împotriva aşa-ziselor
"clase duşmănoase", noul inamic îmbrăţişează întreaga omenire pentru
a o reeduca. Nu ştiu ce e mai periculos, tiranul care ne lipseşte de viaţă sau
cel care ne lipseşte de identitate, de tradiţie. As prefera, in orice caz, sa
nu am de-a face cu niciunul.
Părţile centrale si de vest ale
continentului european s-au depărtat atât de tare de idealul lui Charles de
Gaulle, al unei "Europe a naţiunilor", ca ne vine greu sa credem ca
nu mai târziu de anii '50 cei din Europa Centrala si de Vest se considerau o
confederaţie de comunităţi naţionale. Uniunea Europeana reglementează acum pana
si cele mai mici aspecte ale comportamentului social in numele tolerantei. E
intr-adevăr imposibil pentru orice naţiune membra a UE sa încerce sa se conducă
după propriile standarde naţionale sau religioase fara sa fie învinuita ca
incalca vreunul din "drepturile omului" confecţionate birocratic. Aceleaşi
autoritati internaţionale ne dictează si ce putem sau ce nu putem sa spunem
despre propria noastră istorie, si ce trebuie sa credem si sa predam in scoli
pentru a nu fi consideraţi "intoleranţi".
Lucrând la cartea mea despre stânga
europeana post-marxista, adică multiculturala, am fost şocat sa descopăr dezrădăcinarea
planificata a europenilor, un proces controlat si încurajat de administratorii
guvernamentali, si care se petrece deja de multa vreme in tari receptive la
asemenea tratament precum Spania, Germania, Suedia si Anglia. Printre vecinii dumneavoastră
occidentali, corectitudinea politica se afla la loc de cinste si orice abatere
de la criteriile ei e considerata, din ce in ce mai des, o crima.
"Hate speech" e
pedepsit ca ofensa împotriva oricărui grup, cu excepţia creştinilor europeni
albi, iar populaţiile majoritare au fost reeducate conform modelului
cultural-politic propus de marxistul cultural Jürgen Habermas, printre alţii.
Europenii ar trebui sa se vadă pe sine nu ca membri ai unor naţiuni etnice sau
istorice, ci ca cetăţeni ai unei democraţii generice. Aceasta democraţie
rezista sau cade odată cu ceea ce s-au declarat a fi nişte drepturi ale omului
universal aplicabile, deşi in acest sistem grupurile imigrante sunt uneori
considerate "mai egale" decât populaţia indigena. Din acest punct de
vedere, asocierea cu o tara e relevanta doar din raţiuni de convenienta
lingvistica. Totuşi, Habermas insista ca germanii au o raţiune speciala de a
ramane germani, de a se perpetua ca si entitate colectiva, si anume pentru a
ispasi la infinit trecutul lor de o răutate ieşita din comun.
Recent, un politician creştin-democrat
german s-a plâns ca imigranţii turci din tara lui nu devin cu adevărat germani.
Identitatea germana la care se gândea creştin-democratul respectiv implica si
obligatoria acceptare a vinovatiei pentru Holocaust si pentru tot felul de nenumărate
alte atrocitati puse astăzi in cârca unor germani morţi demult. In forma ei
teutonica, aceasta pervertire a identitatii naţionale presupune acte de autoînjosire
- sau ceea ce germanii numesc "Sündenstolz", adică sa fii mândru ca
iti mărturiseşti vina de a fi membru al unei naţiuni mandre de a-si mărturisi
vina.
Dar eurocratul Jacques Attali, romancierul Umberto Eco, si
teoreticianul social Antonio Negri au plăsmuit o imagine mult mai senina a
viitoarei ordini globaliste. Aceasta ordine va fi caracterizata prin nomadism,
mai specific, prin năvala popoarelor din Lumea a Treia în Occident. Problema pe
care si-o pun asemenea veseli profeţi ai unei Europe reeducate, falsificate din
temelii, nu e dacă europenii ar trebui sa fie lăsaţi să-şi decidă singuri
viitorul. Europenii pur si simplu nu au nimic de spus in această privinţă.
Problema lor e, mai degrabă, după cum se întreba in 1991 un fost ministru
italian al imigraţiei, Margherita Boniver, cum vom construi mai repede acest
tip ideal de societate. Se va petrece prin socializarea indivizilor, sau prin
"integrare", adică prin incorporarea comunitatilor etnice străine in
ceea ce erau cândva naţiuni europene recognoscibile ca atare?
Deşi sociologul francez, si
consilier al fostului preşedinte Mitterand, Edgar Morin a celebrat in paginile
ziarului Le Monde “haosul care devine Europa", obiectul celebrării
sale nu e rezultatul unei evoluţii organice si nici un simplu răspuns la nevoia
de forţa de munca ieftina. "Haosul care devine Europa" e rezultatul unui plan pentru reconstrucţia
radicala susţinut de factori de decizie cândva naţionali si acum supranaţionali.
In urma cu doua luni, un consilier al lui Tony Blair a dezvăluit ca Blair, ca
prim-ministru, a încurajat ideologia multiculturala, protejata de legi împotriva
lui "hate speech" si de preferinţa acordata minoritatilor, nu din raţiuni
economice, ci pentru a distruge Anglia conservatoare si electoratul Partidului
Conservator. Blair a inventat sau a exagerat nevoile economiei pentru asemenea forţa
de munca ieftina pentru a-si justifica planurile de transformare culturala a
Marii Britanii. Blair nu si-a cerut scuze pentru nobila sa minciuna. Abaterea
sa de la adevăr a servit avansării unei cauze nobile, adică transformării ţării
sale in ceva mai puţin englez dar mai la modă.
Să reţinem că acest plan pentru o
ordine democratica globala de un fel sau altul nu e deloc străin culturii
politice americane. Faptul ca sunt cunoscut ca un critic al acestei idei
specific americane a transformării democratice globale a dus la încercarea de a
mă izola si de a mă distruge profesional. A dus la strania situaţie ca mai degrabă
mă citesc polonezii, romanii si ruşii decât universitarii si jurnaliştii
americani. Pe scurt, am devenit un fel de non-persoana la mine in tara,
deoarece am exprimat sentimente ne-americane.
Ideile mele deviaţioniste au avut in vedere de obicei misiunea noastră
de a impune, fie si prin forţa armelor, drepturile omului in alte tari, aparent
mai puţin dezvoltate. Mai recent am atras atenţia asupra indiferentei falşilor
"conservatori" americani in privinţa asaltului asupra libertăţilor
civile si a identitatilor naţionale care se petrece in Canada si in Europa.
Cenzurarea limbajului incorect politic e in general privita de mass-media noastră,
inclusiv de presa Republicana, drept un lucru necesar pentru ajutorarea
fostelor societati autoritare in drumul lor spre democraţie. Central-europenii
care protestează împotriva acestui aranjament sunt trataţi in presa americana
ca "extremişti de dreapta".
Dar dezavantajele acestui tip de
control multicultural sunt prea evidente pentru a putea fi ignorate. Ele merg
de la întemniţarea celor care neaga versiunea istorica impusa de stat in privinţa
anumitor evenimente istorice, cum ar fi Holocaustul sau masacrul armenilor din Turcia
(deşi cei care neaga crimele comise de tirania sovietica nu patesc nimic), pana
la persecuţia creştinilor care susţin deschis morala biblica. In Anglia, luna
trecuta, un pastor baptist de 42 de ani a fost arestat pentru ofensa adusa
ordinii publice si drepturilor omului pentru ca a spus intr-o predica cum ca
"homosexualitatea e un păcat in ochii lui Dumnezeu". Dat fiind sensul
cat se poate de clar al textului pe care acest pastor si pana de curând întreaga
lume occidentala îl considera ca fiind de inspiraţie divina, e greu de văzut
cum anume ar fi putut pastorul cu pricina sa spună altceva. In Canada si in
Suedia, li s-au intentat procese penale preoţilor creştini care au îndrăznit sa
citească cu voce tare in biserica parti ale textului biblic care condamna
stilurile de viata alternative.
Dar lasă-i pe germani sa le impună
tuturor cu forţa o educaţie politic corecta. Creştinii germani care vor sa-si
educe copiii acasă sunt acum aruncaţi in închisoare fără prea multe discuţii. Câtă
vreme inamicii libertăţii fac uz de limbajul drepturilor omului sau de
antifascismul bun la toate, nu lipsesc oportunităţile de suprimare a celor care
sunt consideraţi necorespunzători.
Există desigur posibilităţi
sporite de control atunci când acesta se face in numele democraţiei. Exista
anumite criterii, general acceptate, conform cărora o tara e considerata
"democratica". De exemplu, o tara e "democratica" atunci când
partidele privilegiate pot organiza alegeri pe baza de subvenţii de la stat, când
sistemul de educaţie publica obligatorie se ocupa cu reeducarea si
resocializarea cetăţenilor, când opinia
publica e modelata cu ajutorul mass-media favorabile acestui proiect transformaţional,
si când totul e supus presiunilor unei economii din ce in ce mai globalizate.
Paradoxal, rezultatele acestei aparente democratizări s-au dovedit a fi opuse
libertăţii, sistemelor de credinţă tradiţionale si identităţii naţionale.
Dar cei care avansează noua
ordine dau din bagheta magica a drepturilor universale si nimic nu li se poate
opune. Deja acest termen a ajuns sa ilustreze "pericolul doctrinei înarmate",
termen pe care Edmund Burke l-a inventat pentru a descrie pretenţiile
universaliste si violenta expansionista ale Revoluţiei Franceze. Ceea ce un
anumit grup aflat la putere decide ca e convenabil pentru el trebuie sa fie
aplicat tuturor, si daca asta nu se poate face prin mijloace paşnice, atunci se
vor face presiuni pentru ca toata lumea sa se conformeze unui anumit principiu,
unei anumite valori sau unui anumit drept.
Dar imediat ce acest plan e pus
in aplicare apar anumite tensiuni. Acest plan a provocat, nu întâmplător, din
toate părţile lumii, o revărsare de populaţii diverse cultural si uneori duşmănindu-se
reciproc. Suntem îndemnaţi sa primim cu braţele deschise aceasta revărsare de
umanitate care îşi exercita dreptul la libera circulaţie, deşi membrii acestor
comunităţi nu sunt de obicei dispuşi sa accepte îndoctrinarea postmoderna care
li se aplica occidentalilor dezmoşteniţi cultural. Exact cum sa creezi din
aceste sisteme de credinţa diferite un tot unitar, exemplificat in unele tari
prin coexistenta paşnică a occidentalilor creştini corecţi politic si a
patriarhilor musulmani practicând Sharia, e o problema pe care nu mă ofer sa o
dezleg. Le voi lăsa doctorilor bisericii universale a drepturilor omului
misiunea de a-si armoniza părţile comunităţii lor globale.
Si soluţii sau finaluri fericite
au venit de la susţinătorii acestui experiment. Acestea merg de la cele evocate
de Michael Hardt si de Antonio Negri in best-sellerul lor Empire, in
care propun o "lume a nomadismului si miscegenarii" care va pune capăt
hegemoniei economice si politice a Occidentului, până la speranţa pe care si-o
pun neoconservatorii americani intr-o lume clădita pe dogmele drepturilor
omului si pe pieţele de consum. Asemenea vizionari considera migraţiile de populaţii
spre Vest ca binefăcătoare, din cauza ca duc fie la un socialism triumfător,
fie la o religie post-creştina universala a democraţiei teleghidate. Clasele
politice si mediatice ale Occidentului nu sunt doar resemnate cu aceasta noua
ordine. Sunt îndrăgostite pana la extaz de ea, si oricine citeşte New York Times, Wall Street Journal,
Le Monde, Süddeutsche Zeitung, sau orice alt mare ziar occidental nu
poate sa nu observe acest lucru.
O ultima observaţie pe această
temă: pe măsură ce construirea societăţii globale pe bazele ideologiei
drepturilor omului avansează, posibilitatea unei opoziţii devine din ce in ce
mai redusa. Devine din ce in ce mai greu sa lupţi împotriva acestui proces făcând
apel la ceea ce comunităţile sau naţiunile obişnuiau sa creadă. Experimentul îngustează
si in cele din urma exclude orice posibilitate de apel la trecut, mai ales la
ideile unei naţiuni majoritare care a existat înainte de iniţierea marşului forţat
in viitor. In cele din urma devine necesar, pentru a rezista unui stagiu mai
avansat al crizei culturale declanşate de experţii in drepturile omului, sa
recrutezi radicali mai puţin radicali. Tot ce mai poţi susţine odată ajuns in
acest punct e ca acest nobil experiment a început bine dar ca a fost exagerat puţin.
Acest lucru explică de ce toţi
cei care se opun concentrării de musulmani fundamentalişti in Olanda s-au
raliat in jurul unui susţinător al drepturilor homosexualilor, Pym Fortun, si
mai târziu s-au îngrămădit in jurul unei feministe de Lumea a Treia, Hirsi Ali.
Aceasta doamna e acum in SUA, unde e subvenţionata cu bani frumoşi, ca fellow si autor, de neoconservatorii
de la American Enterprise Institute. Combinaţia ei de feminism si secularism a făcut-o
draga pretinşilor noştri conservatori. Au găsit in aceasta figura o foarte
oportuna (si poate in acest moment si singura posibila) critica a Islamului reacţionar.
Ce tovarăş de drum mai bun pot găsi aceşti proslăvitori moderni târzii ai diversităţii
si ai drepturilor omului decât o somaleza feminista si secularistă, cineva care
nu ar putea fi niciodată confundata cu un tradiţionalist WASP (alb,
anglo-saxon, protestant)? Nici măcar un pretins critic de dreapta al Islamului
ca olandezul Geert Wilders nu invoca niciodată calvinismul tradiţional olandez;
nici nu invoca trecutul naţional olandez atunci când previne împotriva imigranţilor
musulmani. Mai degrabă alege sa evidenţieze incompatibilitatea dintre Coran si
drepturile femeilor sau autoinventarea individuala.
Aceasta tendinţa de a traduce
identitatea in limbajul drepturilor omului e caracteristica americanilor. In
SUA, creştinii albi sunt foarte dispuşi sa lase minorităţile etnice si
religioase sa vorbească in numele lor împotriva Stângii culturale. Membrii culturii
cândva dominante se simt ruşinaţi sa-si apere tradiţiile, din cauza ca sunt convinşi
ca tradiţiile sunt compromise de asocierea cu un trecut plin de prejudecăţi. Câteodată
apărarea tradiţiilor poate fi făcuta de o maniera mai sensibila sau mai convingătoare
daca non-WASP, non-albi si non-creştini pot fi făcuţi sa spună lucrurile pe
care le-ar spune albii daca nu si-ar fi pierdut onoarea in proprii lor ochi.
La fel de neliniştitor, dispariţia
străvechilor tradiţii si identităţi naţionale a făcut uneori ca elitele locale,
in compensaţie – lucru valabil mai ales in cazul administraţiei Bush –, sa întreţină
relaţii conflictuale cu restul lumii. Aici se poate observa cu dureroasa
claritate zelul misionar al guvernului american care încearcă sa aducă alte societăţi
in turma democratica si pluralistă. Un prieten mi-a spus recent ca in SUA există
două partide naţionale: unul ar primi pe toata lumea înăuntru, in vreme ce
celalalt ar face acelaşi lucru daca nu ar fi interesat sa controleze sau sa
ocupe toate tarile altora. Desigur ca cele doua partide invoca aceleaşi
concepte ale drepturilor omului.
Dumneavoastră, cei din audienţă,
vă întrebaţi poate ce legătura au observaţiile mele cu celebrarea aniversarii
unei renumite universităţi naţionale. De ce ar trebui sa le pese profesorilor
si studenţilor de la Universitatea "Al. I. Cuza" de problemele pe
care le ridic aici? Mai precis, ce are a face avertismentul meu in privinţa
imperialismului drepturilor omului cu acest avanpost al civilizaţiei dacice,
fondat odată cu renaşterea naţiunii dumneavoastră istorice? Si de ce ar trebui
eu, a cărui familie a luptat pentru Imperiul Austro-Ungar in Primul Război Mondial,
sa fiu interesat de viitorul naţiunii a cărei moştenire e întrupată si transmisă
de instituţia dumneavoastră?
Răspunsul stă in reacţia mea la
auzul unei afirmaţii atribuite preşedintelui american Woodrow Wilson, care in
1919 a ajutat la redesenarea graniţelor Europei. Conform sarcasticului său
critic si tovarăş de Congres de Pace la Versailles, Harold Nicolson, liderul
american a devenit lăcrimos de sentimental "când a vorbit de micile naţiuni
ale Europei". Lui Nicolson i s-a părut ca acest lucru e nedemn de un adevărat
om de stat, si ca om ai cărui bunici se aflau de partea celor care au pierdut
ceva din acest conflict, nu pot sa spun ca am fost foarte mişcat de descrierea romanţioasei duioşii a lui Wilson pentru ţările mici, si
mai ales pentru cele care au căpătat teritorii luate de la noi, cei învinşi.
Dar recent ceea ce Nicolson intenţiona
ca o ironie a căpătat valenţe noi si pozitive pentru mine. Mă trezesc ca spun
si eu cu Wilson: "Dumnezeu sa binecuvânteze micile natiuni ale
Europei!" sau in acest caz pe cele care ies la lumina din coşmarul
opresiunii comuniste cu ceva simt al identităţii naţionale. Pronia divina v-a
dat şansa sa terminaţi revoluţiile naţionale pe care le-aţi început in secolul
al nouăsprezecelea, fără gafele care au însoţit prima încercare. Pentru reuşita
acestei a doua încercări, va trebui sa evitaţi Scylla si Charybda trecute si
prezente, adică si naţionalismul divizator, care face imposibile relaţiile cu
vecinii, si pericolul de a sucomba ideologiei drepturilor omului si presiunilor
globaliste care va ataca dinspre Occident. De acum vechile pericole si tentaţii
pot sa nu mai fie atât de periculoase, aşa că m-am concentrat pe noile provocări
cărora trebuie sa le faceţi faţă ca naţiune cultural-politică.
Va rog sa reţineţi că nu va
indemn sa începeţi sa va certaţi cu ungurii sau cu rusii sau chiar să vă reprimaţi
expresia sincera a simpatiei pentru americani. Trebuie sa încercam să convieţuim
cât de bine putem cu vecinii noştri, mai ales daca sunt mari puteri; si dacă
interesul naţional o cere, trebuie sa facem uneori si alianţe de convenienta, jucând
marile puteri una împotriva alteia. Dar in relaţiile cu SUA trebuie sa-i imitaţi
pe polonezi si pe baltici, nu pe germani. Trebuie sa fiţi motivaţi in aceste relaţii
de ceea ce e bun pentru tara dumneavoastră, nu de sentimentul ruşinii sau al inferiorităţii
morale. Nici nu trebuie să lăsaţi să deveniţi complet dependenţi de marile
puteri, aşa cum aţi fost forţaţi sa faceţi sub sovietici si, înainte de asta,
sub domnia nazista.
In final, ţara dumneavoastră
poate avea doar doua tipuri de viitor: să fie o America de mana a doua, proslăvind
"deschiderea", "diversitatea", si "drepturile
omului", sau sa fiţi urmaşii strămoşilor dumneavoastră. A fi român nu
trebuie să vă oprească de la a asculta politicos predicile americane despre democraţia
globală, dar ar trebui sa va împiedice de la a le lua prea in serios. Si dacă sunteţi
îndreptăţiţi sa reconstruiţi infrastructura materiala după deceniile
devastatoare ale dictaturii comuniste, aceste preocupări economice nu ar trebui
sa fie exclusive. Nu ar trebui să vă facă să uitaţi cine sunteţi. Moralitatea
publica si cultura naţională va definesc ca naţiune istorică, si aveţi o
datorie colectiva de a controla aceste forte in interiorul graniţelor dumneavoastră.
Poate că toate acestea vă sună
straniu venind de la un oaspete american vorbind in engleza, dar tocmai datorita
modului meu american de a gândi îndrăznesc
sa va dau aceste sfaturi. Veţi face mai multe pentru dumneavoastră rămânând naţiunea
lui Eminescu si a lui Vasile Alecsandri decât daca urmaţi ca nişte sclavi
directivele multiculturale ale UE sau devenind ceea ce decid ca trebuie sa fiţi
experţii in politica externa de la Washington. Ca distinsă universitate românească
reprezentând continuitatea poporului roman, dumneavoastră, aici, la Iaşi, puteţi
sa va aduceţi cea mai importanta contribuţie la istoria umanităţii si a ţării dumneavoastră
fiind mai deplin romani.
Paul Gottfried
(Traducere: Mircea Platon)
