Pentru unii, deprinderea mersului
(pe picioarele proprii) este o chestiune de viteză, o competiţie.
În ce mă priveşte, consider că deprinderea mersului ţine mai puţin de viteză şi
mai mult de direcţie. Sigur, în ordinea naturală mai întîi trebuie să creşti
pentru a putea merge. În schimb, în creştinism creşti doar în măsura în care
mergi drept. Mersul drept este forma omului de a se înălţa. Provocarea
inginerilor geneticieni şi a ideologilor constă tocmai în încercarea de
aplicare a modelului duhovnicesc la nivelul naturii. Şi chiar dacă vor reuşi să
producă creaturi care vor putea „merge” la scurt timp după naştere, acestea fie
vor alerga fără nici o ţintă, precum Forrest Gump, fie se vor tîrî în veci.
Aşa cum spuneam în seriile
anterioare ale „Dezlegărilor”, omul merge pentru că este chemat. Dacă nu avea
nume, omul nu putea fi chemat. Iar dacă nu avea faţă, omul nu putea fi numit. Dar, de cînd omul şi-a ieşit din fire,
numele omului nu-l mai numeşte pe deplin iar faţa lui nu-l mai închipuie deplin, ci atît numele cît şi faţa sînt mai degrabă nişte
semne, nişte pre-figurări. Tocmai pentru că numele este al unei feţe iar faţa
aparţine unui corp stricăcios, omul poate să nu meargă, poate să nu răspundă:
el se poate identifica cu acest nume neclar şi cu această faţă opacizată. Omul este
chemat pentru a-şi primi numele adevărat, faţa Chipul după care a fost făcută,
corpul Trupul iar omul întreg asemănarea.
Omul se vede doar atunci cînd nu
se mai arată pe sine, doar atunci cînd devine icoană, cînd se încadrează în conturul Chipului său. Faţa îşi capătă Chipul atunci cînd omul „ia Trup”, Trup înviat al Fiului întrupat. Iar Trupul Fiului rămîne doar în cei care au Duhul Fiului.
Tot astfel, omul vorbeşte doar atunci cînd nu mai vorbeşte despre sine, şi nici doar despre Dumnezeu-Cuvîntul, ci în şi din Dumnezeu-Cuvîntul.
Tot astfel, omul vorbeşte doar atunci cînd nu mai vorbeşte despre sine, şi nici doar despre Dumnezeu-Cuvîntul, ci în şi din Dumnezeu-Cuvîntul.
Despre aceste lucruri şi despre
altele am încercat să vorbesc în textul următor, text publicat în volumul Măsura vremii: îndemn la normalitate
(autori Mircea Platon, Gh. Fedorovici), editura Predania, f.a., pp. 239-241.
Cuvinte despre Cuvântul
întrupat
1. Orice expresie verbală, orice cuvânt este o întindere către Cuvîntul,
este o aspiraţie, o încercare de pipăire şi de sorbire în acelaşi timp. Căci
oamenii sînt răniţi de moarte, limba este bolnavă, are scurgere de sânge, adică
de viaţă. De aceea, limba trebuie să se atingă din nou de Cuvîntul – nu pentru
a putea vorbi din nou, ci pentru a deveni cuvântătoare, pentru a fi în Cuvînt
şi Cuvîntul în ea. Şi câţi nu-L îmbrâncesc, câţi nu se înghesuie în jurul Lui,
ce mulţime! Însă mulţimea este înşelată: nu caută tămăduire, ci semne şi
minuni, nu Cuvîntul, ci puterea Cuvîntului, nu vrea să fie vie, ci să
supravieţuiască. Mulţimea cere prefacerea pietrelor în pâine; de aceea, rămâne
nevindecată, muribundă. Şi cu cât cere mai mult prefacerea pietrelor în pâine,
cu atât mai mult se prefac pâinile în pietre – cu atât mai mult se scurge viaţa
din om. Cu cât cere mai mult o manifestare a puterii, cu atât omul slăbeşte mai
tare.
2. În mijlocul mulţimii, Cuvîntul tace, este şi El slăbănogit de cererea de
putere a oamenilor. Va vorbi de-abia după ce un om se va atinge de El ca de
Viaţă, nu ca de-o putere vrăjitorească. Atunci va dori să ştie cine s-a atins
de El ca de Viaţă – nu pentru că El n-ar şti, ci pentru că voieşte ca omul să
ştie Cine este Acela de care s-a atins. De-abia acum, fără ca cineva să fi
observat, o putere a ieşit din El – Cuvîntul va vorbi de-acum dintr-un om, căci
Cuvîntul este în puterile Sale.
3. Şacalii de astăzi sînt altfel decât părinţii lor: aceia nu ocoleau cuvintele
moarte, iar când săreau la beregata unuia viu nu treceau iute la un alt cuvânt
înainte de a-l fi înfulecat pe cel doborât deja. Puii lor sînt în schimb atât
de însetaţi încât nici măcar nu mai apucă să li se facă foame. Iată de ce
astăzi vedem pretutindeni leşurile cuvintelor zăcând golite de sânge.
4. Ce poate fi mai înfricoşător decât omul care, nedeprins la timp cu
vorbirea, ajunge să orăcăie, să croncăne şi să mugească? Şi cine poate îndura
să trăiască într-o lume în care majoritatea oamenilor a ajuns să orăcăie, să
croncăne şi să mugească? E bine ca filozofia să preceadă filologia, căci
dragostea de înţelepciune îşi prelungeşte în mod natural dragostea asupra
propriului trup: nu este Cuvîntul trupul înţelepciunii? De aceea, cu greu ar putea
exista o filozofie care să nu fie în acelaşi timp filologică. În egală măsură,
s-ar cuveni şi ca filologia să fie filozofică: căci fecioara a cărei dragoste
este neînţeleaptă fie se va pierde în superficiale aventuri erotice petrecând
cu mulţimea cuvintelor, fie va moţăi zăbovind în nelucrare. Amândouă vor fi
scoase afară: cea pângărită va fi aruncată în foc, iar cea aflată nepregătită
la sosirea Cuvîntului se va usca precum smochinul neroditor.
5. Atât realiştii, cât şi nominaliştii s-au înşelat: lucrurile nu răspund limbii
decât atunci când şi în măsura în care omul îi răspunde cel dintâi. De aceea,
nu rostirea şi numirea stâlcită sluţesc lumea, ci sufletul barbar.
6. Cuvintele sînt urme, asemenea paşilor. Sensul cuvintelor se găseşte în
forma pasului: Robinson Crusoe nu i-a pus nume fugarului, nu a fost nevoit să-i
caute un alt nume afară de cel pe care-l văzuse deja acolo, în urma pasului
aceluia. Cuvintele sînt diferite pentru că urmele sînt felurite: urma celui
liber este diferită de urma sclavului.
7. Oamenii au nume diferite, fiecare după urma lui: într-un fel păşeşte
săracul şi-n alt fel bogatul; într-un fel văzătorul, şi-n alt fel nevăzătorul.
Într-un fel cel viu, şi-n alt fel cel mort. Dacă vrei să ştii, Poetul este cel
care calcă la fel şi deodată cu cel viu. Păşind pe urmele unuia, îi vei întâlni
pe amândoi.
8. Lumea nevăzută o cuprinde pe cea întrevăzută care o cuprinde pe cea
văzută. Dintre toate lumile, lumea văzută este cea mai săracă, aici nu sînt
decât lucruri. De aceea, cuvântătorii sînt aici trişti şi stau cu privirea
aţintită spre lumea întrevăzută.
9. În lumea întrevăzută este mai bine. Aici sînt şi cuvinte, şi lucruri. În
lumea nevăzută, cuvintele sînt lucruri şi sînt vii. Lumea nevăzută este ea
însăşi un cuvânt: vinişoarele ei, cărările noastre. Aici slava ţâşneşte la
fiecare pas, adică la fiecare cuvânt.
10. Cuvintele au nas, au ochi, au gură, sînt nişte uriaşi care ne iau în
braţe, ne poartă cu ei. Până la hotarul întrevăzutelor, unde se fac mici atât
cât să le putem purta noi.
11. Cuvinte mari şi oameni mici. Pronunţate de oamenii mici, cuvintele mari
devin mai întâi de neînţeles. Imediat apoi urmează şi alterarea lor fonetică,
pocirea pronunţării cuvintelor. Cu totul firesc, de vreme ce cuvintele sînt şi
ele nişte primate, adică nişte animale prime: aşa cum se întâmplă cu toate
animalele odată ce au fost golite de măreţia lor, de principiul lor animator,
nici din cuvinte nu mai rămâne nimic altceva decât un trup, o simplă carcasă intrată
în putrefacţie sau, cu un termen preluat din logopatologie, un (nesemnificativ)
semnificant.
12. Evident, oamenii mici îşi imaginează că vor deveni mari dacă vor întrebuinţa
cuvinte mari, fără să înţeleagă de ce devin în schimb tot mai mici iar
cuvintele mari tot mai anevoie de găsit. Răspunsul este acelaşi, de două mii de
ani: mai întâi, nu există propriu-zis cuvinte mari sau mici: nu cuvintele sînt
spurcate, ci inima celui care le pronunţă. În al doilea rând, cuvintele nici
măcar nu se întrebuinţează – cuvintele, dar mai ales Cuvîntul se mănâncă pentru
ca astfel, prin prezenţa Lui în toţi, dezacordul firii să se-ndrepte.