Când ne uităm astăzi la păsări, la forma lor gingaşă,
la statura lor modestă, când le ascultăm cântecul cuceritor, ne este greu să
vedem în ele urmaşele dinozaurilor zburători. Şi-au redus ei dimensiunile, sau doar
au redevenit aşa cum au fost la început? Poate că dinozaurii nu au fost
dintotdeauna atât de urâţi, de mari şi de înfricoşători cum îi ştim noi astăzi.
Ştiu că în poveştile moderne dinozaurii mari şi înfricoşători sunt zugrăviţi
ca nişte personaje de treabă. Măcar unii dinozauri. Dar adevărul e că
dinozaurii mari şi înfricoşători erau la fel de răi, de sălbatici şi de
nemiloşi ca orice altă creatură mare şi înfricoşătoare. Şi totuşi, asta nu
înseamnă că ei au fost întotdeauna aşa. Cel puţin nu în povestea următoare. Una
veche, chiar din vremea dinozaurilor.
În povestea
aceasta, la început dinozaurii erau cu toţii drăgălaşi, adorabili, micuţi şi
jucăuşi ca nişte căţeluşi, paşnici şi ierbivori. Păpădivori, mai precis, pentru
că le plăceau păpădiile la nebunie. Ne-ar fi plăcut şi nouă la fel de mult,
pentru că pe vremea aceea păpădiile aveau gust de pizza, iar din tulpina lor
curgea un fel de lapte foarte asemănător cu laptele pe care-l ştim noi.
Probabil că dacă ar fi existat oameni pe vremea aceea, ar fi fost obligaţi să
ascundă rezervele de păpădie sau să păzească poieniţele de drăguţii de
dinozauri.
Între timp, păpădiile şi-au schimbat foarte mult
gustul: puful lor e chiar periculos pentru om, mai ales dacă-l inspiri, iar
zeama albă din tulpină a devenit foarte amară. Doar din frunzele tinere a mai
rămas ceva care aminteşte de gustul lor de odinioară: salata din frunze de
păpădie este şi astăzi apreciată de unii oameni. Mie ştiu că-mi place.
Numai că toate acestea au început să se schimbe
atunci când un micuţ dinozaur pe nume Dino şi-a văzut umbra proiectată pe o
stâncă prăvălită. Poate că nu-şi mai văzuse umbra până atunci, sau poate că în
momentul acela umbra lui arăta cu adevărat mare şi înfricoşătoare. Sfiosul şi
drăgălaşul dinozaur s-a speriat. Până atunci nu-i mai fusese frică vreodată. Acum
îi era! Atât de tare s-a speriat, încât a început să se schimbe, să semene tot
mai mult cu Umbra. Şi cu cât privea umbra mai mult, cu atât se speria mai tare,
şi cu cât se speria mai tare, cu atât se făcea mai mare şi mai înfricoşător, şi
cu cât se făcea mai mare şi mai înfricoşător, cu atât şi umbra devenea mai mare
şi mai înfricoşătoare. Şi a tot crescut aşa, devenind tot mai mare şi mai
înfricoşător, până când s-a făcut mai mare decât umbra sa. Atunci umbra s-a
speriat şi a fugit. De fapt, bineînţeles că nu fugise, ci poate că doar se
înserase, ori vreun nor acoperise soarele. Dar lui aşa i se păru. Se simţi
dintr-o dată puternic, curajos, neînfricat. În scurt timp devenise iarăşi
liniştit şi paşnic. Doar că acum nu mai era drăguţ şi adorabil, ci mare şi
înfricoşător.
În drum spre casă, Dino a uitat de umbră, a uitat
şi de frică. Nu ştia că se schimbase atât de mult, şi de aceea nu se gândea
să-şi prevină prietenii, rudele şi cunoscuţii. Aşa că acum, ajuns în apropiere
de casă, nu înţelegea de ce toţi dinozaurii pe care-i întâlnea începeau să
urle, cuprinşi de frică. Se uita în jurul său nedumerit, gândindu-se că s-o fi
întors Umbra. Dar nu era nicio umbră. Era seară, iar toţi dinozaurii micuţi,
sfioşi şi drăgălaşi urlau, şi erau atât de înspăimântaţi încât se uitau la el
neputând să se mişte. Nu ştiau cine era Acela! Frica intrase în ei şi creştea,
şi pe măsură ce creştea, creşteau şi ei, devenind tot mai mari şi mai
înfricoşători. Iar Dino simţea cum îl apucă frica din nou.
Din păcate, dinozaurii din jurul lui nu fugeau,
aşa cum fugise umbra: stăteau ţintuiţi locului, ţipând şi devenind tot mai mari
şi mai înfricoşători. Iar el se temea tot mai mult, şi vedea cum părinţii, frăţiorii,
verişorii, mătuşile, unchii, prietenii şi vecinii deveneau tot mai mari şi mai
înfricoşători. Iar frica lui creştea şi creştea, până când, neştiind ce altceva
să facă, a început să-i înghită. Atunci ar fi putut să dispară toţi dinozaurii
de pe pământ, înghiţiţi de Dino, dacă unii dintre ei nu ar fi fugit, găsindu-şi
scăparea în adâncul pădurii. Numai că, deşi au scăpat de Dino, nu au scăpat şi
de frică. În pădurea întunecată, singuri şi speriaţi, frica îi transforma în
nişte creaturi tot atât de mari şi înfricoşătoare ca Dino. Iar când se-ntâmpla
să dea unul de altul, cel mai speriat îl înghiţea pe cel mai puţin speriat.
Până când pe pământ nu au mai rămas decât cei mai mari, mai înfricoşători şi
mai speriaţi dintre dinozauri. Şi poate că atunci ar fi putut din nou să
dispară toţi dinozaurii, cel mai speriat, mai mare şi mai înfricoşător rămânând
cel din urmă, dacă unii dintre ei nu ar fi redevenit ierbivori, aşa cum
fuseseră pe vremea când erau micuţi şi drăgălaşi şi mâncau păpădii. Celor
cărora începuse să le placă gustul fricii dimpreună cu cel de dinozaur deveneau
carnivori. În schimb, cei cărora nu le plăcea nici frica, nici gustul de
dinozaur, deveneau ierbivori. Pentru a ajunge la frunzele fragede de la
înălţime, gâturile le-au crescut şi o dată cu ele şi trupurile, aşa că nu se
mai temeau de dinozaurii carnivori.
Undeva însă, un micuţ şi drăgălaş dinozaur
rămăsese neschimbat. Chiar aşa îi spuneau, Drăgălaşul. Pur şi simplu, nu i se
făcuse frică atunci când toţi ceilalţi au început să se schimbe, devenind
înfricoşători. Nu i se făcu frică nici atunci când i-a văzut pe prieteni şi pe
rude şi pe toţi ceilalţi înghiţindu-se între ei. Mergea printre ei fără teamă,
privindu-i dojenitor, dar rămânând atât de drăgălaş şi blând încât dinozaurii
cei mari şi înfricoşători se opreau brusc, năuciţi de privirea lui curată şi
senină. Iar apoi li se făcea îngrozitor de ruşine, atât de ruşine încât
deveneau neputincioşi şi incapabili să se mişte. Dacă ar fi vrut, Drăgălaşul
i-ar fi putut mânca pe toţi şi nici unul nu ar fi zis nici „pâs”. Acela a fost
un alt moment când toţi dinozaurii ar fi putut să dispară, mâncaţi de
Drăgălaşul. Numai că el nu-i mânca, ci doar îi privea întristat. Iar toţi
dinozaurii rămâneau locului, ruşinaţi şi incapabili să se mai mişte. Şi rămâneau
aşa, pironiţi şi copleşiţi de ruşine până când mureau, unul câte unul.
Se pare că aşa au dispărut de fapt dinozaurii:
dintr-o privire!
Iar Drăgălaşul a rămas la fel de adorabil, micuţ
şi jucăuş cum fuseseră toţi dinozaurii cândva. Odată, pe când întârziase prea
mult în pădure, a văzut cum dintr-un imens clopot de frunze ieşea un uriaş
dinozaur. Privirii lui mirate i-a răspuns o altă privire mirată: era Dino, şi
amândoi s-au bucurat de întâlnire, pentru că niciunul dintre ei nu credea că
mai exista vreun alt dinozaur în viaţă. De frica Umbrei, Dino nu ieşea din
clopot decât noaptea. Degeaba a încercat Drăgălaşul să-i explice lui Dino că
umbra e ceva normal şi că nu este periculoasă; frica intrase în Dino şi nu avea
să mai iasă vreodată, acoperindu-l ca un clopot ziua şi ca un nor noaptea. Iar
Drăgălaşul era trist, pentru că nu avea cu cine să se joace. Sau poate că era
vesel, pentru că el şi Dino lărgiseră clopotul şi se jucau acolo în voie? Cine
mai ştie? Tot ce ştim sigur e că Drăgălaşul este strămoşul căţeluşilor.
