Printre lucrurile triste petrecute în acest
sfârşit de toamnă se numără şi unele vesele: de pildă, cererea de demitere a
Patriarhului Daniel, de parcă un patriarh n-ar fi decât un politician. La fel
de amuzant este şi efortul unora de a-l apăra pe PF Daniel, de parcă şeful BOR
ar fi încercat să fie şi altceva decât un politician, altceva decât un şef.
Dovadă că Daniel nu mai este perceput ca un om al Bisericii este şi faptul că
poporul credincios, Biserica, sunt lăsaţi în afara discuţiei.
Necazurile asupra cărora ne previne Iisus („În
lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” Ioan 16:33) se referă la orice lucru
care ne-ar putea despărţi de El:
Cine ne va despărţi pe
noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau
foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este
scris: «Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de
junghiere».Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela
Care ne-a iubit căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici
îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici
puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne
despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul
nostru. (Romani 8: 35-39).
„Nici stăpânirile”... Ar fi o copilărie să credem
că procesul de călire a creştinilor, de dovedire a calităţii credinţei lor, se
limitează la prigoana din primele veacuri. Prigoana nu vine doar dinspre lume.
Dincolo de ispitele şi încercările la care fiecare creştin în parte este supus
de îngeri sau demoni, creştinii au continuat să fie persecutaţi şi după ce
lumea devenise creştină. De cine? Păi, de creştini, bineînţeles. De ceilalţi
creştini, uneori: ortodocşii de eterodocşi şi invers. Iar, în restul timpului,
şi unii, şi ceilalţi, de propria ierarhie.
Sigur, Biserica este ierarhică, ceea ce înseamnă
că ierarhii sunt o parte a ei. „Biserica”, spunea părintele Stăniloae, „este
conştiinţa generală a celor creştini”(7
Dimineţi cu părintele Stăniloae, p. 60). Însă nesimţirea ierarhilor faţă de
creştini şi conştiinţă nu slăbeşte doar puterea Bisericii de a înnoi lumea şi
timpurile – slăbeşte puterea Bisericii de a se înnoi pe sine, de a rămâne în
dragostea lui Dumnezeu.
O rapidă enumerare a dovezilor de nepăsare ale
ierarhiei BOR apare într-unul din numerele trecute a publicaţiei Caţavencii. Articolul se încheie cu
această observaţie greu de contestat:
„Da, Biserica Ortodoxă Română are o lungă istorie
de trădare, prin cei mai înalţi prelaţi ai săi, a românilor, a ideilor naţionale,
a propriilor oameni, a principiilor morale şi a interesului naţional. Dacă la
această listă scurtă mai adăugăm alţi mitropoliţi care au colaborat cu
Securitatea, care au refuzat să-şi deschidă bisericile, lăsând armata şi
Securitatea să tragă în manifestanţi care nu mai aveau unde să se adăpostească
decât în biserică, avem o imagine mai clară asupra corupţiei morale care a
măcinat, mereu, vârfurile Bisericii Ortodoxe Române.” (http://www.catavencii.ro/mitropolitii-rusinii/)
Din această istorie a trădării pe care ierarhia
ortodoxă a practicat-o faţă de poporul român face parte şi momentul Răscoalelor
ţărăneşti de la 1907. Nu numai că episcopii ortodocşi au refuzat să meargă în
regiunile răsculate din eparhii cu toate că li se oferea escortă militară, ci
au semnat doar în silă circulara lui Spiru Haret, Ministrul cultelor şi Instrucţiunii
publice la acea vreme, prin care ţăranilor li se promitea din partea Regelui
îmbunătăţirea stării lor. Această reacţie de nepăsare a ierarhiei ortodoxe este
înregistrată de Arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer într-un articol
judicios întitulat „Biserica Naţională Română şi răscoalele ţărăneşti” (articol
publicat în 1907 şi inclus în volumul Raymund
Netzhammer în România, pe urmele spiritului locului, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2014, pp. 112-119). Explicaţia ierarhiei BOR la acea vreme
pentru întârzierea cu care a reacţionat a fost: „N-am ştiut!” Un ecou al
petrinului „Nu-l cunosc! Nu ştiu cine este omul acesta!” Dar dacă sinodalii
chiar n-au ştiut e şi pentru că „înalţii prelaţi nu au nici o legătură nici cu
clerul inferior de la ţară şi cu atât mai puţin cu poporul simplu.” (R.
Netzhammer, p. 119).
În ciuda încrederii exprimate de arhiepiscopul
catolic în privinţa unei viitoare apropieri a ierarhiei ortodoxe de laicat,
distanţa a rămas la fel de mare, dacă nu cumva s-a mărit cu timpul. Iată ce
nota Ioan Ianolide în această privinţă şase decenii mai târziu:
„Nu mai există predică ziditoare de suflet, ci
predică tradiţionalistă, fără actualitate. Nu se mai simte comuniunea dintre
creştini, căci ea ar înspăimânta pe guvernanţii atei. Cât despre o organizare
comunitară a parohiilor, nimeni nu îndrăzneşte să mai cugete. Preoţii care
cutează să se ocupe de catehizarea copiilor riscă să fie prigoniţi mai întâi de
episcopi şi apoi Un astfel de creştinism se solidarizează cu natura lucrurilor
istorice fără a le mai înnobila. [...] Însăşi organizarea Bisericii s-a adaptat
la această înstrăinare faţă de popor şi în ultimă instanţă poporul a fost
părăsit.
[...] Spiritualizarea înseamnă practicare, viaţă
prin har şi voinţă. Înalţii clerici nu trebuie să se retragă într-un turn de
fildeş, ci să fie necontenit în mijlocul credincioşilor, adică să fie în
Biserică, căci poporul întrunit laolaltă este Biserica. [...] Toată austera
pregătire a ierarhilor este în Biserică, pentru Biserică şi prin Biserică (a se
citi popor, ori adunare, ori comunitate). Izolându-se de popor, clericii au
restrâns Biserica la ei iar poporul a fost înfeudat. O astfel de ierarhie
bisericească este tiranică şi străină duhului creştin.
[...] Astăzi însă există o gravă ruptură între
vlădici şi popor; ei trăiesc într-o lume a lor, decid în numele poporului, dar
nu îl consultă şi deci nici nu îl reprezintă. Biserica Ortodoxă a rămas o
simplă faţadă care poate fi oricând spulberată de către partid. Este atât de
ingrată această preoţime, încât la ordinele partidului ea însăşi cere demolarea
bisericilor şi într-o zi va cere şi desfiinţarea Bisericii. Până atunci clerul
slujeşte cu o mână poporul şi cu cealaltă partidul. Partidul beneficiază de dreptul
tradiţional de a se amesteca în problemele Bisericii, căci clerul nostru lipsit
de demnitate nu discerne între statul ateu şi statul creştin ori între
guvernanţii atei şi cei credincioşi.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, http://www.fericiticeiprigoniti.net/efectele-prigoanei/427-comunismul-a-dus-la-ruptura-ierarhilor-fata-de-popor)
În ciuda faptului că titlul acestui fragment
atribuie comunismului vina înstrăinării ierarhiei, Ianolide afirmă că
„Aşa cum mântuirea omului nu este posibilă doar
prin harul dumnezeiesc, fără participarea voluntară a omului, tot aşa Biserica
nu poate fi numai sfinţire fără sfinţenie. Racila aceasta este veche în
Ortodoxie şi în secolul nostru s-a manifestat necontenit. Mereu statul, fie sub
semnul crucii, fie sub semnul stelei, a decis stările şi orânduirile Bisericii
în lucrarea lor istorică, socială şi actuală şi i-a consacrat acesteia un rol
sacramental rupt de realităţi, străin de lume, departe de oameni.” (http://www.fericiticeiprigoniti.net/efectele-prigoanei/427-comunismul-a-dus-la-ruptura-ierarhilor-fata-de-popor)
Dacă ierarhia trădează poporul este pentru că-l
trădează mai întâi pe Hristos. Dar dacă ne vom alătura celor care cer
înlăturarea Patriarhului, nu vom face decât să împletim lanţul trădării mai departe.
Răceala ierarhiei, ca şi ura lumii păgâne de la începuturile creştinismului nu
fac decât să ne amintească de măsura iubirii cu care suntem datori să răspundem
în toate împrejurările vieţii noastre.