„R.P. Ați fost, doamnă Ralian, fată de bancher
și nepoată de industriaș. Totuși, după ani și ani, ați ajuns la Ministerul
Culturii, într-un post important. Cine a produs această răsucire de carieră și,
în fond, de viață? În mod normal, un asemenea dosar ar fi fost cea mai sonoră
tinichea de coadă.
A.R. Am fost fată de director de bancă, de
director de filială a Băncii Comerciale – deci nu bancher, ci salariat. Și
nepoată de mic fabricant, cu șaisprezece muncitori. Cădeți, domnule Paraschivescu,
în ideea eronată a celor de la Cadre, care mi-au hăituit și mi-au otrăvit toată
tinerețea.” (Radu Paraschivescu, Toamna decanei: convorbiri cu Antoaneta
Ralian, Humanitas 2011, pp. 16-17).
[...]
„R. P. Cât ciment etnic a existat în relația de
prietenie pe care-ați avut-o cu prozatorul Raymond Federman? Și prin ce diferă
raporturile cu Federman de cele pe care le-ați avut cu Saul Bellow?
A.R. A, iată o întrebare care nu-mi place. Nu-mi
place chiar deloc. Domnule Paraschivescu, refuz să cred că cedați unor asemenea
prejudecăți. Oare dacă scriitorul Vosganian ar fi prieten cu scriitorul Agopian
și cu scriitorul Horasangian, i-ați întreba cât ciment etnic există în
prietenia lor?” (Toamna decanei, p. 99)
Nu știu ce alte prejudecăți l-au determinat pe domnul
Paraschivescu să ne informeze în scris și în direct că gesturile unor
neciopliți ar putea explica mai bine chipul României de astăzi decît gesturile
oamenilor cumsecade (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/01/si-crocodilii-pling-citeodata.html).
Ce este mai românesc: gestul editorilor care nu-i plăteau dnei Ralian pentru reeditările cărților traduse de ea, onestitatea doamnei Ralian care a
făcut-o să respingă și să ceară doar jumătate dintr-o sumă care i se păruse
exagerat de mare pentru o reeditare, sau rîsul celor din jurul doamnei Ralian
la auzul unei asemenea naivități? Bineînțeles, toate aceste gesturi sunt
românești, dar atunci cînd lucrezi la Cadre ești atent mai ales ca
nimic frumos să nu intre pe poarta întreprinderii. După cum povestește
Antoaneta Ralian,
„Dintre chemările mele la Cadre, una a rămas de
pomină. Aveam și eu ceva frumos în mine: niște gene lungi și întoarse. [...] Ei
bine, am fost reclamată la Cadre că vin la birou cu gene false și, credeți-mă,
am fost cercetată pe viu. Cel mai mult mă deranja felul în care se uitau la
tine cei de la Cadre. Chiorâș, pieziș, cu mefiență, de parcă te-ar fi crezut
gata să le furi portofelul” (Toamna decanei, p. 91).
Sper că domnul Paraschivescu își va lăsa
într-o bună zi portofelul acasă și va cerceta cîndva România și pe viu. Va vedea poate că nu toate genele sînt false, ori egoiste. Pînă atunci, îi
amintesc de regretul dnei Ralian că nici măcar un singur membru al lumii bune
care o înconjura nu i-a dat dreptate atunci cînd a refuzat ceea ce a considerat
că era un onorariu „indecent” de mare, spunîndu-i ceva de genul „da, a fost un
gest normal, ai procedat logic” (A. Ralian, „Cum am ajuns de râsul lumii” în Amintirile
unei nonagenare, Humanitas, 2014, p. 184). Ar putea fi vreunul din cazurile
enumerate în România în 7 gesturi responsabil de neputința oamenilor
educați din România de a recunoaște normalitatea?
Antoaneta Ralian scria la ziar „din speranța că
printre mințile strălucite de acolo s-ar putea să încolțească și o altă
reacție, un bob de normalitate, de înțelegere că, pe undeva, trebuia să existe
și puțină cuviință.” (Amintirile unei nonagenare, p. 185).
Ar fi trebuit să scrie mai mult.
