Vorbim doar despre lucrurile despre care ar trebui
să tăcem. Tăcem în legătură cu toate lucrurile despre care ar trebui să vorbim.
Dar dacă tot nu vorbim, măcar să arătăm spre îngerii de lîngă noi! Ne arătăm în
schimb avioanele, deși sînt cu mult mai departe!
Ridicăm mîna doar pentru a ne lua rămas bun,
pentru a ne întîmpina unii pe alții, pentru a preveni, amenința, insulta, lovi.
Pentru a cere nota, a opri un taxi, pentru un selfie. Pentru a da voie și a
cere voie: să vorbim, să mergem la baie.
Dirijăm cu siguranța și lehamitea unui agent de
circulație dintr-o intersecție al cărei nume nu-i spune nimic, gesticulăm
mecanic în traficul neîntrerupt al vieții noastre, atît de obișnuiți cu
acordurile ei atonale încît e destul ca trilul unei păsări să răzbată pînă la
noi pentru ca brațele să ne cadă moi și vorbăria să ni se întrerupă brusc. Știm
că este vocea unui profet, dar ne prefacem că nu înțelegem mesajul. Doar fulguranta
licărire din ochi și încordarea auzului ne mai pot trăda vocația de interpreți
ai muzicii creației, de dirijori ai liniștii.
