Ursul albastru

În ciuda faptului că nu există nici măcar o singură vieţuitoare a pădurii care să-l fi văzut pe Ursul albastru, toate animalele sînt încredinţate că acesta a existat cu adevărat. Ba, mai mult, că el există şi va exista în veci. Convingerea aceasta nu le era clătinată nici măcar de faptul că străbunica bufniţă, despre care se spunea că trecuse prin tot atîtea anotimpuri cîţi copaci erau în pădure, care-şi amintea de animale de care strănepoţii lor nici măcar nu auziseră, nu-l văzuse. De fapt, bufniţa nu ştia pe nimeni care să-l fi văzut  vreodată. Ceea ce nu o împiedica să-i spună povestea mai bine ca oricine. Povestea bufnicească a Ursului, vreau să spun. Pentru că, după cum veţi vedea mai departe, fiecare neam al animalelor din Pădure avea povestea lui despre Ursul albastru.   

Dac-ai gîndi ca omul de astăzi, ai crede că din Ursul albastru nu a mai rămas decît o poveste. Adică nimic. Aşa, o vorbă pe care părinţii o spun puilor cînd devin prea nerăbdători sau obraznici: „Cine nu ştie să aştepte va primi zmeură de la Ursul albastru”, îşi previne tata urs puii, doar-doar aceştia se vor opri o clipă din cererile lor neîntrerupte. „Nu mai alergaţi atît! Vreţi să cădeţi din cuib?” îşi ceartă scatiul puii, care răspund ştrengăreşte, fără să-şi întrerupă ţopăitul: „Nu-i nimic, ne pune Ursul albastru înapoi în cuib!” Iar cînd vreun animal rămîne încordat, cu simţurile treze şi urechile ciulite, altul care se-ntîmplă să treacă prin preajmă obişnuieşte să-i strige în glumă: „Ce-i, l-ai văzut cumva pe Ursul albastru?” Asta nu înseamnă că animalele nu-l iau în serios, ci doar că nu se tem de el ca de o dihanie înfricoşătoare. Ursul albastru nu e niciodată pentru puii de animale ce este „Doamne-Doamne” pentru puii de om. În pădure, povestea nu este o poveste moralizatoare, nici un mod de a călători, de a visa ori evada, ci un mod de a rămîne, de a te pregăti de întîlnirea cu realitatea. Cu Ursul albastru. Este o treabă la fel de serioasă ca pădurea însăşi. Pentru fiinţele pădurii, povestea nu înseamnă ceva care nu s-a petrecut, ci o întîmplare la care nu ai putut fi prezent atunci, dar la care poţi fi prezent acum, în momentul în care o asculţi – oricît de tîrziu, dar niciodată întîrziat.

Ursul albastru a rămas pentru locuitorii pădurii o fiinţă prezentă: la fel de îndepărtată ca cerul şi, totodată, la fel de apropiată ca florile de clopoţei, genţiană sau cicoare. Bineînţeles, în pădure „aproape” şi „departe” nu prea au sens, întrucît aici toate îşi aparţin. În pădure nu străbaţi distanţe, ci adîncimi. Aceasta pentru că Cerul şi pădurea îşi aparţin într-un raport de adîncime.

Lucruri destul de greu de înţeles pentru oamenii bidimensionali de astăzi. Asta şi pentru că nu mai cunosc Povestea, oricîte poveşti ar şti despre ea. La drept vorbind, pentru cei mai mulţi oameni Povestea, la fel ca pădurea, nici nu există: e doar un „basm”, respectiv o „zonă verde”. Unii nu văd pădurea din cauza copacilor. Alţii nu văd copacii din cauza pădurii. Astfel, rămîn cu toţii şi fără pădure, şi fără copaci cu mult înainte ca aceştia să dispară sub tăişul drujbelor. Pentru că pădurea nu este doar o suprafaţă împădurită; nu stă doar în copaci. Pădurea este o lume fără de care lumea nu este posibilă. Pădurea nu-i bună doar pentru că „produce” oxigen, după cum nu-i nici „frumoasă” în sensul decorului tocmai bun pentru un selfie. Dacă li s-ar fi părut cu adevărat frumoasă, oamenilor nu le-ar fi trebuit atît de mult beton ca să o descopere; iar dacă i-ar fi preţuit liniştea, nu ar fi construit oraşul modern. Pădurea nu e frumoasă şi liniştită pentru că oraşul e urît şi gălăgios, ci pentru că ea are sens, un sens independent de oraş. Avînd sens, dă sens. Dă sens deşertului. Dă sens morţii, întrucît oferă modelul natural al învierii, posibilitatea înţelegerii ei cotidiene. Spre deosebire de oaza din deşert, care-ţi poate salva viaţa, pădurea nu doar salvează, ci dă sens vieţii, un sens dezvăluit prin creştere, înviere şi dăinuire.

În ciuda dezacordului dintre iubitorii pădurii şi exploatatorii ei, tocmai iubirea naturii a făcut posibilă transformarea pădurii în „fond forestier”. Într-un sanctuar nu-ţi trebuie drujbă; într-o „zonă împădurită” expresia anunţă deja utilajul. Oamenilor le vine greu să creadă că ceea ce permite distrugerea naturii este tocmai „iubirea de natură”, o formă de apreciere pentru natura care este „bună la ceva”: la „împrospătarea energiilor”, „clătirea ochilor”, sau „refacerea forţelor”. Este natura-energizant, natura-tonic pe care cei mai grăbiţi o pot găsi oricînd disponibilă sub formă de capsule pe rafturile magazinelor naturiste. Dar aceasta este o natură care nu există, o natură inventată pentru că nu mai poate fi imaginată. Chiar şi viziunea ecologistă, în ciuda faptului că reaşează pădurea în planul pămîntului (în relaţie cu munţii, apele, aerul, solul, fauna şi flora, cu biosfera, într-un cuvînt), este la fel de afectată de criza imaginaţiei cîtă vreme lipseşte pămîntul de legătura lui cu cerul.

Animalele pădurii trăiesc în poveste pentru că trăiesc în pădure. Şi omul ar putea trăi în poveste dacă s-ar hotărî să trăiască într-un loc. Locul este cuprins, ba chiar ascuns într-o adîncime în care „a fost odată ca niciodată” nu înseamnă „ceva ce n-a fost”, ci este semnul care marchează deschiderea spre „acum şi pururi şi în vecii vecilor”. Însă cei mai mulţi dintre oamenii de astăzi nu mai trăiesc nicăieri. De aceea, şi poveştile lor tind să fie tot despre tărîmul de nicăieri. Pentru a putea trăi în tărîmul de nicăieri ai nevoie de super-puteri, nu de eroi. Cînd imaginaţia se îmbolnăveşte, poveştile devin „basme”, simple invenţii, lipsite de adîncimea proprie locului. 

Cea dintîi poveste pe care o aude orice animal din pădure la vremea copilăriei este povestea Ursului albastru; tot el este ultimul lucru la care se gîndesc animalele pădurii în clipa lor de pe urmă. Cînd un animal se stinge uşor, se spune despre el că „a fost luat de Ursul albastru”. Cînd se-mbolnăvesc, animalelor le este deseori de ajutor dacă se culcă lîngă nişte flori de nu-mă-uita; iar dacă un urs se lasă înduplecat să vină ca să le spună Povestea în timp ce imită mersul Ursului albastru, de multe ori se-ntîmplă ca bolnavul să se facă bine chiar înainte de încheierea povestirii.

Fiind însă o poveste atît de veche şi fiind spusă de neamuri atît de diferite de animale, pînă la urmă a ajuns să fie şi ea spusă cu unele diferenţe de la o vizuină la alta: veveriţele sînt sigure că Ursul albastru ştie cum le cheamă; bursucii regretă că nici un animal în afară de ei nu apreciază cum se cuvine discreţia Ursului albastru, pe care o amintesc dojenitor oricărui trecător care-i deranjează. Fiecare consideră că povestea lui e cea adevărată; după cum se spune fără ranchiună în Pădure, „fiecare cu Ursul lui.” Căprioarele au Ursul lor, puţin diferit de cel al jderilor (spre cinstea căprioarelor, trebuie spus totuşi că au respins cu severitate încercarea unui tînăr cerb de a-i atribui Ursului coarne sau măcar copite). Urşii pretind că, de fapt, povestea e secretă şi nu o ştiu decît ei. Vulpile zîmbesc cu subînţeles. Oare chiar să aibă fiecare sălbătăciune Ursului ei albastru? În orice caz, căprioarele erau convinse că Ursul albastru nu a speriat niciodată pe nimeni; urşii mormăiau că nimeni nu l-a contrazis vreodată; vulpile susţineau că Ursul albastru nu s-a supărat niciodată pe nimeni; iepurii, că-i singurul mai iute decît ei; melcii, că-şi poate potrivi pasul după al lor; bufniţa, că se mişcă la fel de neauzit ca ea.   

Pentru unii, Ursul albastru a venit din cer şi s-a întors în cer. Alţii erau siguri că Ursul albastru făcuse şi cerul, şi Pădurea. Unii erau încredinţaţi că-i pot citi mesajele în forma norilor. Iar alţii îi mai căutau încă urmele prin pădure.

Bine că mi-am amintit! După cum ştim, în orice pădure e plin de buturugi, mai mari ori mai mici, mai bătrîne sau mai recente. În orice pădure se află o poiană anume, un copac anume şi o buturugă anume. Ele sunt „anume” cu un scop anume, fireşte: arată mijlocul pădurii! Cum altfel ai putea şti că te afli în mijlocul pădurii dacă nu ai găsi poiana, copacul sau buturuga acelea anume? Ei bine, şi în mijlocul pădurii noastre se află o poiană, iar în mijlocul ei era o străveche buturugă („nu chiar atît de veche”, mai intervenea cu un ciripit provocator cîte o gaiţă, în ciuda faptului că nu o băga nimeni în seamă). Trunchiul se prăbuşise cu mulţi ani în urmă, şi zăcea încă într-o parte, putred, topindu-se imperceptibil de la un an la altul. Buturuga însă părea să crească din nou: lăstari verzi şi puternici prinseră a ieşi din ea. Oricît de diferite ar fi fost versiunile poveştii, toate vorbeau despre acest loc ca despre Bîrlogul Ursului albastru. Nu puteai să treci pe aici şi să nu încerci să desluşeşti în jur urmele prezenţei lui de odinioară.

Buturuga era de altfel locul de unde puii spuneau povestea pentru prima dată, în ziua din care începeau să fie respectaţi de toate fiarele Pădurii ca adulţi. „Cînd din buturugă va creşte iarăşi un copac înalt şi puternic, Ursul albastru va reveni,” îşi încheia emoţionat povestea un tînăr jder. „Cel dintîi lucru pe care l-a făcut Ursul albastru cînd a venit,” începu puţin nesigur un mistreţ care îşi amînase ceremonia Poveştii cu aproape un an, spre ruşinea familiei lui, „au fost potecile dintre noi, locuitorii Pădurii.”

Într-o zi însă, un tînăr lup începu să spună o altfel de Poveste, una care-i tulbura pe toţi cei de faţă. Chiar şi lupilor prezenţi, deşi păreau liniştiţi, zvîcnetul cozilor şi urechile ciulite le trăda încordarea.

„Cînd Ursul albastru a venit,” povestea lupul cu un aer tot mai sigur şi mai impunător, „a văzut că nu putea face tot ce şi-a propus de unul singur, aşa că ne-a ales pe noi, lupii, să-i fim ajutoarele cele mai potrivite şi mai de încredere. Pe noi ne-a rugat să păzim potecile. Nouă ni i-a încredinţat pe cei bolnavi, pe cei slabi şi neajutoraţi, pe cei singuri. Din păcate, din cauza poveştilor voastre şi a nepotrivirilor dintre ele, noi nu ne-am putut împlini misiunea aţa cum s-ar fi cuvenit. Ce ne va face Ursul albastru cînd va veni? Ce vă va face vouă, din cauză că i-aţi uitat povestea? Nu uitaţi, el e pădurea şi pădurea este el. Iar noi suntem ajutoarele lui. Cînd totul va fi pădure, totul va fi bine!” îşi încheie lupul povestea cu o vorbă pe care animalele adunate în poiană o auzeau acum pentru prima dată.

Spre surprinderea tuturor, tăcerea fu întreruptă după un timp tocmai de un ied care tocmai îşi revenise după o uşoară febră: „Nu ne va face nimic. Pentru că noi n-am făcut nimic, şi pentru că Ursul albastru nu a făcut nimic nimănui. Tu spui o altă poveste, nu noi,” adăugă iedul cu un aer curajos, silindu-se să privească în ochii, şi nu la colţii pe care lupul începu să-i arate pe măsură ce iedul vorbea.

„De cînd vorbesc iezii, şi mai ales la o ceremonie a Lupilor?, întrebă lupul prefăcîndu-se jignit, dar în sinea lui nervos şi speriat de gîndul că restul animalelor i-ar putea da dreptate iedului. „Oare nu e un lucru bun să avem cu toţii o singură poveste? Oare nu e un lucru bun să avem grijă unii de alţii? Vor animalele pădurii să se strice înţelegerea dintre noi din cauza unui ied căruia poate încă nu i-a trecut bine febra?”, se plînse lupul cu un glas îndurerat.

Atunci se auzi o voce care nu semăna cu vocea nici unui animal din Pădure. Poate pentru că suna în acelaşi timp la fel ca vocile tuturor animalelor. Ce făcea însă glasul acela de neuitat era că părea puternic, dar blînd; pătrunzător, fără să fie strident; liniştitor, dar într-un fel care te făcea să fii extrem de atent; convingător, fără să fie poruncitor.

„Dar de cînd nu vorbesc iezii?” rosti glasul care părea să vine de peste tot, de sus, din pămînt, de jur-împrejur. „Poate de cînd nu mai vorbesc eu? Poate de cînd vorbeşte lupul în numele meu, cumva? Nu, nu sunt eu pădurea, lupule. În primul rînd, pădurea este verde, iar eu, după cum ştie toată lumea, sunt albastru. În al doilea rînd, nu are labe. Cînd totul va fi pădure nu e vorba mea, ai inventat-o tu. Cînd totul va fi bine, în pădure şi în afara ei, în cîmpii şi în aşezările oamenilor, în văi şi pe crestele munţilor, întru cele de sus pace şi între toţi binevoire ar putea fi vorba mea, numai că e un pic cam lungă şi îmi pare cumva cunoscută. Lupule, ai spus cea mai greşită poveste pe care am auzit-o în viaţa mea. Seamănă cu poveştile oamenilor, cu deosebirea că ale lor nu sunt doar greşite, ci sunt şi foarte proaste. Pentru că ai spus-o atît de greşit, de-acum încolo nu vei mai avea voie să o mai spui deloc. Şi ca să fiu sigur că nu o mai spui, am să-ţi iau darul vorbirii. De-acum încolo nu vei mai putea decît să urli. După cum vezi, iedule, deşi Ursul preferă să aducă zmeură, uneori este nevoit să pedepsească. Mai ales atunci cînd e vorba despre poveşti greşite.

Cînd am plecat, v-am lăsat Povestea scrijelită în scoarţa celui mai tînăr copac din pădure. Era o poveste scurtă, care vorbea mai mult despre voi şi pădure. Mă bucur să văd că aţi păstrat-o exact aşa cum v-am lăsat-o, chiar dacă aţi lungit-o serios între timp. Cum ar spune un prieten de-al meu, aţi adîncit-o serios, nu glumă! Aţi păstrat Povestea mai multă vreme decît ar fi putut s-o facă orice copac. Obiceiul vostru de a vă aduna la buturuga lui pentru a o spune m-a impresionat, mai ales pentru că şi în familia mea facem la fel. E bine să ştiţi însă că orice buturugă e bună pentru asta. Orice buturugă este în mijloc dacă voi sunteţi adunaţi în jurul ei în aşteptarea Poveştii.”

Vocea se opri la fel de neaşteptat precum începuse să se audă. În timp ce Ursul vorbea, din buturugă crescu un copac înalt şi puternic. Uimite şi pentru întîia dată parcă neîncrezătoare, animalele mai apucară doar să-l vadă pe Ursul albastru îndepărtîndu-se pe o potecă nouă, de nimeni ştiută.