Am descoperit această imagine la cîteva zile după
ce am scris despre cheița, deși mai corect ar fi cheițele care înlocuiesc Crucea. Fotografia face parte dintr-un
grupaj de fotografii făcute de dl Andrei Baciu în primăvara anului trecut în
Polonia (http://andreibaciu.blogspot.ro/2017/08/impresii-poloneze.html). Dincolo de bucuria pe
care mi-au adus-o toate fotografiile, care prin tihna, prin așezarea unei lumi
netulburată nici de apariția unei tinere surprinsă într-o ambianță funky-trance
(https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh192fhuy1LIIjvNPCkL1bB075UpaW3no07PvfUb0bpv4hNggViUumuXQatj9RevHF0upd_mzH4cvv_hCVBFRgwUO-bXJPL_L7xhrLsyXHtfzoYPGaZKePH3Pzdz-cI0O1VoxKi1bQ-iwSY/s1600/IMG_5540finalmic860.jpg), atenția mi-a fost
reținută în special de perechea de vîrstnici traversînd Most Tumski, Podul Tumski din Wroclaw,
cunoscut și ca Podul îndrăgostiților. Perechile nu-și leagă iubirea cu lacătul
de pod, ci neiubirea. De aceea aruncă cheia în apă. Pentru că avînd iubirea, nu
mai au nevoie nici de cheie, nici de lacăt.
Sigur că, așa cum în vechea tradiție a Bobotezei,
tinerii aduceau Crucea aruncată în ape, în noile tradiții ale
mogul-bubulismului (http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONfeb10.html) pe care se întemeiază
tradiția autenticității identic-naturale (https://alexandruracu.wordpress.com/2017/07/23/ciobanul-din-pipera-si-antreprenorul-din-mahattan/),
alți tineri, sau mai puțin tineri (la drept vorbind, dacă pentru Cruce ești
„calificat” din momentul nașterii, precum pruncii uciși de Irod, pentru
„cheiță” te califici de-abia după un interval de inițiere, de „sălășluire”
întru relația discipol-maestru) ne aduc cheița de care noi nu avem nevoie. Ei,
însă, au. De fiecare dată cînd ne aduc cheița, mentorul îi mîngîie protector pe
cap. „Cineva mi-a dat acest telefon cu care pot vorbi cu Dumnezeu”, îi spune Andy
Warhol lui Jim Morrison în cel mai bun film al lui Oliver Stone, „dar nu am
nimic să-i spun” (https://www.youtube.com/watch?v=jyqXFXbDPcg). Cînd nu mai ai nimic
de spus, primești telefonul. Dar ca să nu mai ai nimic de spus, ai nevoie mai
întîi de cheiță.
Cineva ne tot dă cheița, în speranța că pînă la
urmă o vom lua. Sunt șanse tot mai mari ca de podurile noastre să fie prinse
cheițe, iar lacătele să fie aruncate în apă. De asta depind multe lucruri: meșterii
constructori și maeștrii ctitori, natura podului, capătul lui. În egală măsură,
trecătorii.
Podul Tumski mai este numit și Podul Catedralei. Este
vorba despre Catedrala Sf. Ioan Botezătorul, a cărui statuie străjuiește unul
din capetele podului. Numeroase fotografii leagă de altfel cele două
construcții. În fotografia dlui Baciu, catedrala nu este prinsă în cadru, ci
doar un colț al Bisericii Sfînta Cruce (http://www.alamy.com/stock-photo-tumski-bridge-cathedral-of-st-john-baptist-and-church-of-the-holy-48231281.html). Sfînta Cruce, singurul
pod care ne poate trece peste adîncurile cu neputință omului de trecut altfel.
Un cuplu în vîrstă străbate acest pod în tihnă.
Lacătele rămîn în urma lor, încuiate. Aparent, tăcute. Dar dacă ascultăm cu
atenție, așa cum am mai spus că trebuie privite fotografiile dlui Baciu (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/06/despre-copaci-si-oameni.html), atunci vom desluși,
odată cu sunetul lor de clopot, o mărturie: „Lupta cea bună m-am luptat,
călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (2 Timotei 4:7).
Oricît de departe ai arunca cheița, cineva tot ți-o
va aduce înapoi. Astăzi, cheițele nici măcar nu mai sunt aruncate. Dimpotrivă,
sînt purtate la gît. Au înlocuit cruciulițele chiar și atunci cînd la gît se
află o cruciuliță propriu-zisă. Cînd nu sunt asigurate de Sf. Cruce, de jertfa lui Hristos,
cruciulițele nu sunt decît un alt fel de cheițe.
Chiar dacă în vremurile actuale lacătele tind să dispară,
de podurile noastre sunt prinse tot mai multe cheițe. Desigur, ca și telefonul
lui Andy Warhol, ele sunt inutile. Nu avem nimic de descuiat cu ele. Nu avem la
cine să ajungem. Dacă ele sunt acolo, e pentru a ne face să uităm că trebuie să
ajungem la Dumnezeu. Dacă e să descuie ceva, atunci nu descuie decît porțile
iadului.
Păzim credința, luptăm
lupta cea bună atunci cînd ținta contează. Pentru aducătorii cheiței însă, nu
contează decît drumul.
