Spre deosebire de Statele Unite și Marea Britanie,
unde înălțarea intonației spre sfîrșitul enunțului exprimă precaritatea
culturală și nesiguranța psihologică a vorbitorului[1] (mai precis, a vorbitoarei,
fenomenul „upspeak” sau „high rising intonation” fiind în aceste țări
preponderent feminin[2]), la noi această maladie poate fi găsită mai degrabă printre adolescentele și tinerele care se pretind educate. Dacă,
inițial, în mediul anglo-american vorbitoarele de upspeak corespundeau cultural
vorbitoarelor de română care-și marchează vorbirea prin termeni și expresii ca „fată!”
și „în/ce pana mea!”, tonalitatea ridicată de final a utilizatorilor români de
upspeak funcționează în schimb (și) pentru a sublinia superioritatea față de celelalte
două importante comunități de vorbire: mai întîi în raport cu vorbitorii
vulgari, dar și față de cei obișnuiți.
Este upspeak doar un stil de vorbire, o variantă contemporană a franțuzismelor bonjuriștilor, sau o
deturnare a limbajului de la menirea lui principală? Mi se pare că singura
diferență reală este între vorbitorii
obișnuiți, pe de o parte, și utilizatorii
de upspeak și cei vulgari pe de alta. Pentru cei dintîi, limba rămîne ceea ce
ar trebui să fie, un mijloc de comunicare; ceilalți, însă, au transformat-o
într-un instrument de afirmare prin care se urmărește „semnalarea identității și a apartenenței de
grup, întemeierea unei micro-comunități lingvistice” (https://www.theguardian.com/books/2001/sep/21/referenceandlanguages.mattseaton)
Deși la noi semnalizarea fonetică a utilizatorilor de
upspeak vrea să sugereze un grad superior de educație, cred mai degrabă că avem de-a face cu un vid
cultural comparabil cu cel al utilizatorilor de termeni argotici. Fie prin cuvinte și expresii vulgare, fie prin tonalitatea înălțată din final, ambele practici
lingvistice au rolul de a preveni și împiedica întreruperea vorbitorului. Cele
două tipuri de vorbire se deosebesc doar prin metodă: unii impun să fie
ascultați prin agresivitatea proprie vulgarității, ceilalți solicită să fie
ascultați printr-o falsă timiditate, printr-o nesiguranță teatrală. Dar ambele atitudini (agresivitatea și
timiditatea) sînt mecanisme de sporire a autorității vorbitorului în absența
unei comunicări propriu-zise. Oamenii de media de succes provin din
aceste două categorii.
În România am întîlnit upspeak urmărind emisiunile
postului Radio România Cultural. Mă aștept ca româna upspeak să fie destul de
răspîndită în mediul liceal, studențesc și corporatist. Mi se pare o vorbire cu
efecte speciale, rodul firesc al unei civilizații media lipsită de substanță.[3] Nu mi se pare
exclus ca upspeak să reprezinte o formă benignă de Newspeak, dar care poate evolua,
în scurt timp, într-una mortală, manifestînd toate efectele limbajului din
Oceania, de la disimularea absenței conținutului din actul comunicării, la
totala lui anulare: „uptalk este apropiat spiritului postmodernismului, fiind
preocupat de afirmarea unor propoziții relativiste, provizorii – în contrast cu
discursul clasic al modernității, care formula adevăruri absolute.” (https://www.theguardian.com/books/2001/sep/21/referenceandlanguages.mattseaton)
Cultura media (vezi amploarea fenomenului la https://mediawise.ro/cultura-media/)
poate fi utilă doar în relație cu o cultură veritabilă. Asta înseamnă în
relație cu o tradiție pe care ar putea să o sprijine. Dacă scopul predării Limbii
și literaturii române este dezvoltarea unor abilități specifice, ca să folosesc
asemenea cioturi de limbaj, atunci poate că această disciplină ar trebui să se
numească altfel. Literatura nu ne dezvoltă abilități decît în măsura în care
deprinderea unei limbi ne ajută să facem ceva cu ea. Dar o limbă poate mai
mult, ne poate ajuta să ne cunoaștem și să-l cunoaștem pe cel de lîngă noi.
Limba te ajută să te descoperi pentru că prin limbă îți găsești locul în cadrul
unei anumite culturi. Dar cine mai ești atunci cînd folosești limbajul doar pentru
a-ți găsi un loc confortabil și o identitate convenabilă? Sigur că lumea
vorbește așa, sigur că lumea este postmodernă. Însă noi nu sîntem lumea – noi doar
trăim în ea.
În încheiere, aș vrea să spun ceva despre
satisfacția cu care persoane de o cultură și o inteligență impresionante își
dedică timpul analizării exprimării defectuoase a personajelor publice din
România, de la politicieni la vedete și parveniți. Sigur că un ministru al Educației sau un prim-ministru agramat reprezintă situații deplorabile. Dar
efectele produse de asemenea personaje sînt limitate la un context trecător:
ele nu înseamnă nimic pentru că asemenea oameni nu reprezintă modele.
Nu vreau să menționez aici tăcerea complice a
acelorași oameni cultivați în legătură cu greșeli similare săvîrșite de oameni
politici care se aflau însă de partea corectă a compromisurilor cu propria
conștiință. La fel de cinstită mi se pare și evaluarea peiorativă a calităților
de gospodină ale premierului Dăncilă după ce ai apreciat pozitiv, în timpul
campaniei electorale și ulterior, calitățile de gospodar ale neamțului
Iohannis. Probabil că vocea robotică a președintelui Iohannis sună familiar
pentru cei al căror auz a fost educat și modelat de sintetizatoare și de
filmele SF. Mi se pare însă regretabil că tocmai oamenii care obișnuiau să
prețuiască o limbă curată nu au găsit demn de semnalat un fenomen lingvistic
mai grav atît în amploarea, cît și în consecințele lui.
Sau poate că respectivii oameni de cultură au
remarcat fenomenul, dar nu vor să rămînă fără? singura audiență care? le-a mai
rămas?
NOTE:
[1] „Media in Australia, Britain, and the United States have negatively
portrayed the usage of HRT, claiming that its use exhibits a speaker's
insecurities about the statement and undermines effective speaking”
[2] Chiar și în cazul bărbaților, upspeak este întrebuințat
în special în comunicarea cu adolescente și cu tinerele femei: „ cei mai
frecventi utilizatori sunt taţii de fete. Pentru ei este un mod de a arăta ca
sunt prietenoşi. (https://romanialibera.ro/cultura/oameni/new-york-times-peste-cativa-zeci-de-ani-vom-vorbi-ca-pitzipoancele-255867)
[3] Ideea mi-a fost sugerată de această observație a lui
Peter Kreeft : „ The old logic was like the old classic movies: strong on
substance rather than on sophistication. The new logic is like the typically
modern movies: strong on "special effects" but weak on substance, on
theme, character, plot, and language; strong on "bells and whistles"
but weak on the engine; strong on the technological side, weak on the human
side. But logic should be a human instrument. Logic was made for man, not man
for logic.” (http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=25-06-035-f)
