„Lumea îmi umblă pe sub piele/ Și nu-mi pasă dacă
păcătuiesc/ Chiar o doresc/ Chiar o doresc/ O doresc chiar acum.” Sînt versurile din refrenul melodiei „I Really Want It” a trupei A
Great Big World, melodie difuzată în dimineața zilei de ieri în debutul
„matinalului” de la Radio România Cultural (https://www.youtube.com/watch?v=02Fq3u5XyCg).
Melodia propune nici mai mult nici mai puțin decît răspunsul la întrebarea
„pentru ce trăim?” („So tell me what are
we living for?”) Pe urmele lui „Imagine” a lui John Lennon, melodia ne informează că
„De-ar fi un
Creator în Ceruri/ Atunci de ce nu-l ascultă nimeni/ Tu-mi arăți ură, eu îți
arăt iubire/ Nu-i vorba despre religie/ Privim neîncetat spre altul/ Cînd nu
trebuie decît să ne uităm în oglindă/ Lucrul de care ai nevoie se află chiar în
tine/ Mai clar de-atît nu se poate.”
Imediat după încheierea melodiei, realizatorul
emisiunii ne anunță un interviu cu Oana Băluță despre feminism (https://radioromaniacultural.ro/despre-femei-si-feminism-cu-oana-baluta/),
temă dezbătută mai pe larg în seara zilei de ieri (https://radioromaniacultural.ro/dilema-veche-la-timpul-prezent-libertate-egalitate-fraternitate-de-gen/).
Discuția a fost utilă din două puncte de vedere: pe de o parte, pentru că
invitatele au lăsat impresia că dialogul este nu doar posibil, ci chiar dorit,
iar pe de alta, pentru că ne-a fost oferit un tablou de ansamblu și de
perspectivă. Am înțeles astfel că feminismul nu mai este de multă vreme o reacție izolată
în cultura română, ci o mișcare culturală respectabilă și în ascensiune, dacă
nu chiar dominantă în lumea universitară de la noi, fiind atît un reper
cultural valoros, cît și o valoare civică fundamentală. Feminismul actual a
depășit formele primitive și vitale din trecut, cînd nu era decît o reacție și un
apel, o voce care își cerea dreptul de a fi auzită și ascultată. Dimpotrivă, de
ceva vreme încoace, feminismul nu mai cere drepturi, ci le oferă sau le retrage
în termeni și condiții proprii. Problema feminismului actual o reprezintă tot
mai puțin femeile și tot mai mult bărbații și copiii, mai precis locul care ar
trebui să le fie atribuit în urma noii redistribuiri a capitalului simbolic și
social în vederea preluării unei puteri sociale și politice cît se poate de
reală.
Mi se pare semnificativ faptul că feminismul a
fost sprijinit la noi atît de stînga culturală, cît și de neognosticismul
cultivat de Dilema veche. Nu
întîmplător, de vreme ce cultura hippie, care a inițiat mișcarea de emancipare a
femeilor și negrilor de la jumătatea secolului trecut, era inspirată de religiile
orientale și urmărea în primul rînd eliberarea sinelui.
În acest context, al unei înțelegeri gnostice a
omului, trebuie văzute și înțelese intervenții precum cea a domnului Andrei
Găitănaru privitoare la semnificația căsătoriei și, implicit, a relației dintre
trup și suflet (http://www.contributors.ro/cultura/ini%C8%9Biafrica-pentru-familie/,
vezi cîteva observații pertinente la https://alexandruracu.wordpress.com/2018/10/10/radiografia-unui-dezastru/#comment-4186).
La rîndul ei, aversiunea domnului Andrei Pleșu față de filmul Patimile lui Hristos poate fi văzută și
ca o respingere gnostică a jertfei Domnului (https://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=8181;
vezi un răspuns la https://gandeste.org/general/patimile-cu-dezacordul-domnului-plesu/39235,
din care merită reținută, din perspectiva dezbaterilor despre familie, următoarea
observație: „În ceea ce priveşte «vampirul palid» pe care dl. Pleşu nu e
mulţumit să-l vadă distribuit în film în chip de Necuratu, cred că intenţia lui
Mel Gibson a fost de a ne înfăţişa răul ca o batjocură a binelui, ca
schimonosire, ca parazitare a ceea ce e bun, a maternităţii, de exemplu, precum
în scena cu diavolul androgin purtând în braţe un prunc diform, un pitic
bătrâncios. Şi aspectul androgin al diavolului şi parodia de maternitate sunt,
poate, trimiteri la actualele schimonosiri ale ideii de căsătorie («same-sex
marriage» şi adopţia copiilor în asemenea familii), schimonosiri împotriva
cărora Mel Gibson, catolic practicant, tată a şase copii, dintre care o fată
s-a călugărit, are o veche istorie de împotriviri.”)
Pentru gnostici, mîntuirea nu este adusă prin
suferința, moartea și jertfa lui Hristos, ci prin învățăturile și tainele pe
care le-a dezvăluit în cursul vieții (http://gnosis.org/gnintro.htm).
De aici și importanța parabolelor lui Iisus (http://www.humanitas.ro/humanitas/parabolele-lui-iisus);
mîntuirea nu este rezultatul iertării păcatelor, ci al descoperirii scînteii
divine din tine în urma iluminării personale, după cum o spune melodia
menționată mai sus. Iar primul nivel al iluminării este dobîndit în urma
înțelegerii trupului ca închisoare. Eliberarea spiritului din această
închisoare este posibilă prin cunoașterea secretă la care doar gnosticii au
acces. Prin urmare, pentru gnostici feminismul poate funcționa ca un instrument
de devalorizare a trupului și de restabilire a unei identități strict
spirituală, necontaminată de materie.
Nu vreau să dezvolt aici legătura dintre feminism
și gnosticism (Codul lui Da Vinci
este o referință importantă în această privință). Deocamdată vreau doar să
atrag atenția asupra ușurinței cu care populația educată din România a asimilat
viziunea feministă potrivit căreia rolul femeii în plan social și personal nu
este determinat de corpul ei; departe de a reprezenta o vocație, calitatea de
mamă și soție reprezintă mai degrabă niște limitări, niște determinări
inferioare calităților ei intelectuale. Familia nu este decît o extensie a
închisorii pe care o constituie trupul. Ideologia de gen și politicile de gen
devin astfel aliați utili în proiectul gnostic de eliberare spirituală a omului
de orice determinare biologică.
Iarăși mi se pare important de observat că românii
din clasa de mijloc au ajuns să asume o viziune feministă fără să fi trecut
printr-o revoluție sexuală, precum societățile vestice. Este mai probabil că am
trecut printr-o revoluție religioasă, în cursul căreia concepția creștină a
fost înlocuită cu ceva care promite să împlinească nevoia de dreptate și
împlinire personală a omului (vezi observațiile substanțiale făcute recent de Alexandru
Racu în legătură cu nevoia de sacru în politică, https://alexandruracu.wordpress.com/2019/03/07/cum-as-vrea-sa-se-discute-despre-lupta-anticoruptie/)
Revoluțiile sînt realizate de minorități.
Creștinismul a fost o astfel de minoritate. Diferența dintre creștinism și
toate celelalte mișcări care au marcat istoria omenirii este că doar
creștinismul a reușit în ciuda împotrivirii restului lumii și a elitelor în
special. Toate celelalte grupuri care au produs o schimbare au făcut-o cu
ajutorul unor elite care controlau societatea respectivă la nivel politic,
economic, cultural sau religios. De pildă, orășelul american Wilton Maners este
declarat localitate gay în ciuda faptului că doar 14% dintre locuitori sînt
homosexuali („Wilton Manors ranks 2nd in
the U.S. for its percentage of gay couples as a proportion of total population,
with 140 gay couples per 1,000 residents or 1,600 persons or 14% of the
inhabitants.” https://en.wikipedia.org/wiki/Wilton_Manors,_Florida).
Nivelul de
depravare publică a ajuns în această localitate la un nivel pe care doar
societățile civilizate și-l permit (https://www.browardpalmbeach.com/news/wilton-manors-residents-complain-about-too-much-sex-at-colohatchee-park-7887808).
Filme precum Satyricon (1969) sau Caligula (1979) ne pot ajuta să ne facem o
idee.
Dar cum este posibil ca o minoritate care se
definește printr-un set de principii neîmpărtășite sau chiar contestate de
restul populației să-și impună viziunea? Sigur, există în
liberalismul tradițional premise care permit anumite manipulări ale înțelegerii libertății („But the crucial point is that none of these
things—God, the Bible, the family, and the independent national state—can be derived
from liberal principles. That is, there is nothing in the liberal system that
requires you, or even encourages you, to also adopt a commitment to God, the
Bible, family, or nation. If one is committed to these things, it is for
reasons that are entirely “external” to the liberal political system.” Yoram
Hazony, „Conservative Democracy”, https://www.firstthings.com/article/2019/01/conservative-democracy).
O societate
liberală nu este obligată să privilegieze familia, credința sau națiunea, ci
doar să le permită apariția și funcționarea în condițiile celor trei axiome
enunțate de Hazony: Availability and Sufficiency of Reason, The Free
and Equal Individual, Obligation Arises From Choice.
Dar la noi aceste premise liberale au fost
informate și controlate de creștinismul ortodox, care privilegia (de la o zi la
alta, descrierea ortodoxiei este obligată să întrebuințeze verbe la trecut) nu
individul autonom, ci persoana în relație. Ceea ce înseamnă că în România
principala responsabilitate pentru apariția unor forme alternative de
înțelegere a omului, a persoanei și a relației îi revine creștinismul ortodox.
Nu știu cîte biserici creștine există în Wilton
Manors, dar, după o scurtă cercetare, am găsit două: una, Biserica Sfîntului
Duh, este independentă, non-denominațională, centrată în Hristos și
susținătoare LGBT („We are an
independent, non-denominational, Christ-centered LGBT+ affirming church.” http://www.cohss.org/). Crezul acestei
biserici este următorul: „that we are straight, gay, lesbian, bisexual, or
transgender by God’s mysterious design” și că „the Bible to be the inspired
Word of God” http://www.cohss.org/beliefs.html)
Totodată,
există și biserici apostolice conduse de preoți gay: „Father Richard Vitale is one of six priests at a Wilton Manors church
who are openly gay. As its website explains, Holy Angels Catholic Community is
part of the National Catholic Church of North America Inc. -- part of the
Independent Catholic movement, independent of the Roman Catholic Church. It's
"a valid church in the apostolic tradition and succession," and
adherents celebrate the Seven Sacraments.” (https://www.browardpalmbeach.com/news/independent-catholic-priests-in-wilton-manors-will-marry-gay-couples-6462491)
Fără
contribuția elitelor, mișcările subversive, contra-culturale, nu pot reuși. Fără contribuția BOR, feminismul
ar fi rămas în România mantra unei secte exotice. Dincolo de programele de
recuperare a copiilor și tinerilor care își imaginează că sînt homosexuali, terapia
de convertire (Conversion Therapy) funcționează la nivel global exact în sensul
convertirii societăților în ansamblul lor la o viziune anti-creștină despre
lume. În acest sens, filmele „The
Miseducation of Cameron Post” și „Boy Erased” (ultimul fiind difuzat zilele
acestea în România în cadrul festivalului Dakino https://radioromaniacultural.ro/incepe-festivalul-international-de-film-dakino/),
reprezintă veritabile terapii de convertire. De altfel, viceprimarul din Wilton
Manors a realizat o alianță de localități care interzic programele de terapie
de convertire în sudul statului Florida (https://thenewtropic.com/conversion-therapy/).
Timp de peste douăzeci de ani, oamenii formați de
Dilema veche și Colegiul Noua Europă au elaborat și aplicat în România diverse
programe de terapie, de la cea aproape-creștină, la cea necreștină sau explicit
anti-creștină.
Biserica Ortodoxă Română a recunoscut meritele
acestor programe, acordîndu-i domnului Andrei
Pleşu distincţia „Crucea Şaguniană pentru mireni“ (http://ziarullumina.ro/andrei-plesu-a-primit-crucea-aguniana-86909.html).
Vorba
celor de la A Great Big World: mai clar de-atît nu se poate.
