Duminica trecută au fost împărtășiți la biserica la care am mers peste douăzeci de copii de vîrste diferite, de la bebeluși la adolescenți. Nu s-a împărtășit însă nici un adult. Credincioșii adulți se protejează, respectînd poruncile Cezarului. Dar îi duc pe copii la împărtășit, respectînd și porunca lui Dumnezeu: „Lăsați copiii să vină la Mine”.
Bineînțeles, adulții nu s-au împărtășit pentru că de cîteva generații ei știu de la Părintele că împărtășania se face de patru ori pe an. A trebuit să vină o pandemie deosebit de contagioasă pentru ca ierarhii și clerul să înceapă să vorbească despre binefacerile desei împărtășiri.
Purtarea măștii și participarea la slujbele ortodoxe sunt două moduri de respectare a indicațiilor autorităților seculară, respectiv spirituală. Faptul că autoritatea seculară nu o respectă pe cea spirituală este un lucru fără precedent în istoria poporului nostru. În timpul totalitarismului ateu, zonele din jurul bisericilor erau pline în seara din Vinerea Mare și de Înviere. Nu, nu este vorba despre condițiile actuale determinate de pandemie: lipsa de considerație față de creștini a fost manifestată de președintele României încă din 2018, cu ocazia organizării referendumului pentru familie.
Însă problema nu poate fi redusă la cei doi poli ai puterii, cea seculară și cea spirituală. Teologic vorbind, în stăpînirea acestei lumi puterea seculară joacă doar un rol intermediar; ea este doar o unealtă de care Dumnezeu s-ar putea folosi mai des dacă aceasta nu s-ar împotrivi adevărului. Stăpînirea seculară devine astfel o prelungire a stăpînirii întunericului, care se folosește de consensul general al oamenilor în legătură cu natura primejdioasă a adevărului.
Puterea seculară este complet depășită de situație în această privință; din păcate, conducătorii Bisericii, chiar dacă adoptă o poziție rezervată sau critică față de Cezar, devin în mod conștient complici ai răului atunci cînd îi sprijină în mod deschis tocmai pe cei responsabili de transformarea adevărului din temelie a conștiinței într-un interesant subiect de conversație.
De unde vine autoritatea? Din relația cu adevărul. Cînd Pilat îl întreabă pe Hristos „Ce este adevărul?” el recunoaște că adevărul depinde de cel care-l afirmă. Adevărul nu este nimic, cel care stabilește adevărul este totul. În situația precisă a întîlnirii dintre cele două puteri, cea romană care stăpînea pămîntul, și cea dumnezeiească care făcuse pămîntul și universul întreg, adevărul era că Hristos era nevinovat. Și cu toate acestea, nimeni nu era interesat de adevăr. Întrebarea lui Pilat este mai degrabă resemnată decît sfidătoare. Nici măcar nu este o întrebare, este o concluzie: Pilat îi spune lui Hristos că adevărul nu este bun la nimic și nu interesează pe nimeni într-o lume în care oamenii iubesc mai mult minciuna. O astfel de lume nu poate fi stăpînită și condusă decît prin minciună.
Bineînțeles că într-o astfel de lume fidelitatea față de adevăr reprezintă o atitudine depășită. După cum observa Teodor Baconschi, toată agitația asta cu familia naturală și minoritățile sexuale este ridicolă pentru că în mai puțin de o sută de ani populația europeană va fi înlocuită de imigranți: „Oricum, așa cum amintea recent, la București, Jean-Claude Juncker, UE va reprezenta în 2100 (când pe pământ vor trăi 10 miliarde de oameni) circa 5% din populația globală: declinul nostru demografic, punctat cu false fervori și dezbateri de sterilă subtilitate bizantină, pare inexorabil” (https://revista22.ro/opinii/teodor-baconschi/lapidri-provinciale)
Altfel spus, nu mai contează în ce credem. Sigur, cît mai ține spectacolul, mai zicem și noi una, alta. Dar sunt numai jocuri de rol, care nu ne angajează cu nimic. Biserica este doar unul dintre actorii sociali; ea trebuie să-și spună replica în piesa de nebuni cu mare succes la public, „Realitatea construită social”, în care nici o replică nu contează; orice replică nu este decît un fir dintr-o țesătură socială imaginară, la fel de reală ca hainele împăratului gol. Cine pretinde că există un adevăr care nu depinde de noi, ci doar noi depindem de el, este un nebun. Un nebun a cărui convingere nu înseamnă nimic într-o lume în care nimicul este totul. Și tocmai pentru că este privit ca un nebun, creștinul ortodox este făcut responsabil pentru criza economică, răspîndirea virusului, instabilitate socială, la fel cum erau socotiți vinovați creștinii în timpul lui Decius sau Valerian pentru boli, atacuri barbare sau instabilitate politică. Se pare că cei mai mulți creștini au păstrat prostul obicei de a nu se-nchina zeităților despre care necreștinii cred că le protejează cetatea (ieri erau Artemis sau Diana, astăzi ar fi anticorupția, anticomunismul și UE).
Ca și lumea noastră de astăzi, lumea romană admitea dreptul fiecărui popor de a-și venera propria zeitate cîtă vreme nimeni nu pretindea că zeitatea lui este singura adevărată. Lumea romană păgînă a dispărut, așa cum este sortită prăbușirii orice societate întemeiată pe minciună.
Dar Hristos nu a venit ca împărat, ci ca martor al adevărului (Ioan 18, 37); El stăpînește în inimile celor care-L ascultă. Precum fariseii care-l supun în permanență pe Hristos unui test al adevărului (deși tot ei pică de fiecare dată la propriul lor exercițiu, trădîndu-și pînă la urmă împotrivirea față de adevăr, vezi de pildă capitolul 8 din Evanghelia după Ioan), sau precum autoritățile romane care le cereau creștinilor să se închine împăratului roman ca lui Dumnezeu, creștinilor li se cere și astăzi, într-un mod mai subtil, să admită minciuna, să recunoască adică fie minciuna spirituală a pluralismului religios (toate religiile sunt la fel de adevărate), fie minciuna seculară a divinității fiecărui om.
Pare contradictoriu să vorbești despre divinitatea seculară; dar oricine pretinde că are dreptul și capacitatea de a decide asupra temeliilor lumii (definind și redefinind ce este omul, ce este lumea, care este sensul vieții) își afirmă în fapt voința și puterea de a hotărî asupra vieții și a morții. S-a văzut asta în cazul avorturilor; în cazul sinuciderii asistate și al eutanasierii oamenilor (din 2013 permisă în Belgia și pentru minori); probabil că o vom vedea și cu ocazia actualei pandemii.
Ca prelungire a stăpînirii întunericului, puterea seculară stăpînește peste o lume alcătuită din pontifex maximus, indivizi care ridică poduri dinspre lume spre neant, dinspre viață spre moarte. Din păcate, cel puțin la noi influența lor a sporit nu datorită puterii seculare, ci din cauza liderilor din BOR, care în numele „dialogului”, al „deschiderii” față de cultură, au supus Biserica autorității acelor oameni de cultură pentru care creștinismul are miza unui joc de societate.
