Moto: „Să înțelegem că nu orice schimbare are părți negative. Utilizarea resurselor digitale în cadrul orelor chiar reprezintă un real succes.” Ziarul Lumina, cotidianul Patriarhiei Române (https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/educatie/un-nou-an-scolar-atipic-157745.html)
Superficialitatea obiecțiilor aduse petiției inițiată de Mircea Platon în vederea opririi digitalizării învățămîntului românesc („Caverne digitale”, https://www.scoalaclasica.com/copy-of-predarea-matematicii-in-cic), justifică temerile cele mai sumbre cu privire la efectele digitalizării în masă. Astfel de replici demonstrează că experimentul digital reprezintă, pentru părțile interesate de infantilizarea omenirii, un succes. Mîndră că a avut șansa de a fi aleasă pentru testele inițiale de laborator, prima generație de indivizi digitalizați se grăbește să ne recomande procedura. Dacă e să judecăm după reacțiile subiecților, se pare că la capătul ei devii incapabil de gîndire și nu mai simți nimic. Nimic specific uman, în orice caz.
Susținătorilor digitalizării, care o văd ca pe o șansă de neratat în istoria evoluției civilizației umane, le scapă faptul că aceasta poate fi tocmai catastrofa care ne-ar readuce în copac. Epoca revoluției informatice este și epoca unei mari glaciațiuni mintale și sufletești, epoca glisării universale pe orizontala unei realități lipsită de orice adîncime. Într-adevăr, după cum a arătat Nicholas Carr într-o serie de intervenții legate de efectele internetului și tehnologiei asupra gîndirii, mediul digital afectează grav capacitatea de concentrare și de contemplare precum și procesul și rezultatul actului de cunoaștere prin fragmentarea conținuturilor și eliminarea contextelor.
De aceea, între beneficiarul revoluției tiparului și cel format intelectual prin intermediul ecranului posibilitățile de întîlnire și comunicare sunt tot mai reduse de la o zi la alta: primul are memorie personală, celălalt are un hard drive, primul își cultivă și împărtășește amintirile și experiențele într-o comunicare directă și personală, celălalt le salvează și le accesează cu ajutorul unui microprocesor, oferindu-le altora într-un mediu digital anonim. Ceea ce mă face să cred că victimele digitalizării nu vor ajunge nici măcar în copac, așa cum observă batjocoritor un critic al petiției lui M. Platon, amuzat de ideea că educația ar fi posibilă și altfel decît prin ecran: „„Ei, ce sa zic! Si ne întoarcem în ..... copac.” De fapt, utilizatorul de iPhone sau iPad care glisează ecranul pentru a participa la realitate și pentru care omul epocii Gutenberg se află pe scara evoluției pe același nivel cu maimuța, le este inferior ambilor: nu doar că este incapabil să facă lectura de adîncime a unui text literar, dar este puțin probabil că ar fi capabil să se cațere în copac.
După cum ne amintește Manfred Spitzer, mîna nu este doar un instrument de glisare, ci și un organ de simț. Ca organ de simț, mîna ne spune multe lucruri despre lucrurile pe care le atinge. Atingînd de sute de ori pe zi ecranul dispozitivelor cu touchscreen, mîna nu transmite creierului decît aceeași informație rudimentară, contribuind în același timp la atrofierea unor funcții ale creierului și la atrofierea propriei lui capacități de cunoaștere: „pe o suprafață netedă și lipsită de orice trăsături, nu poate fi simțit nimic.” Dîndu-le copiilor la vîrste mici un dispozitiv cu ecran, le refuzăm de fapt o întreagă experiență a cunoașterii prin atingere, limitîndu-i la vederea și auzirea unor conținuturi cu care ei nu intră într-un contact direct. Temperînd entuziasmul unor părinți surprinși de abilitățile bebelușilor lor, Spitzer precizează că un touchscreen nu solicită nici o performanță intelectuală. Un copil de doi ani care întrebuințează un iPhone nu este un geniu, afirmă Spitzer, ceea ce ne dă de înțeles că mai degrabă un utilizator de iPhone ar putea avea nivelul unui copil de doi ani. Mai mult, subliniază Spitzer, capacitățile motorii ale mîinii sunt indispensabile gîndirii: mutarea lucrurilor cu mîna contribuie esențial la gîndirea asupra lucrurilor mutate, după cum mutarea lucrurilor este o etapă necesară a mutării și mișcării gîndurilor. Exercițiul cognitiv de înțelegere a lucrurilor prin concepte este complementar experimentării lor prin apucare (verbul englezesc „to grasp” înseamnă atît a înțelege, cît și a prinde, a apuca).
Din păcate, timpul nu-mi permite să mă opresc acum asupra tuturor observațiilor și implicațiilor corespunzătoare din articolul savantului german (Manfred Spitzer, „To swipe or not to swipe? – The question in present-day education” Trends in Neuroscience and Education 2(3), September 2013, p. 95-99). Sper că voi putea reveni asupra acestor chestiuni cît mai curînd. Dar ținînd cont de faptul că toți cei care au avut neșansa ca de la vîrste fragede să petreacă mai mult timp cu iPhone-ul decît cu plastilina, cuburile, jucării de pluș, cărți și creioane, ținînd cont așadar că toți aceștia au dificultăți reale în mînuirea unui instrument de scris sau a furculiței, dovedindu-și nu doar lenea, ci și stîngăcia în legătură cu cele mai simple treburi casnice (bătutul unui cui sau strîngerea/slăbirea unei piulițe), putem presupune nu doar că nu vor fi capabili să se urce în copac, dar nu vor putea nici măcar să-și desfacă o banană fără a vedea mai întîi un tutorial pe youtube și fără o sculă specială comandată online de pe amazon.
Dar dacă savanți din domenii precum neurologie, psihologie, psihiatrie, sociologie, teoria comunicării etc, deplîng și denunță digitalizarea gîndirii ca pe o automutilare a minții și ca pe o agresiune la adresa societății, nu ar trebui ca Biserica să răspundă unor îngrijorări îndreptățite cu privire la tehnologie în general și la digitalizare în special?
Din cîte am văzut pînă acum în Ziarul Lumina, cotidianul Patriarhiei Române, care apare într-un tiraj de peste douăzeci de mii de exemplare, răspunsul Bisericii este favorabil digitalizării. Am citat mai sus aprecierea de care se bucură resursele digitale din partea unei profesoare ortodoxe de religie și autoare de manuale de Religie-cultul ortodox. O reiau aici, puțin mai dezvoltată:
„Cum să nu fii mulțumit și împlinit în astfel de momente? De aceea cred că anul acesta școlar nu este unul atipic, este așa cum îl facem noi. Cum reușim să ajungem la sufletul fiecărui copil, care se deschide chiar și într-o întâlnire virtuală.
Să înțelegem că nu orice schimbare are părți negative. Utilizarea resurselor digitale în cadrul orelor chiar reprezintă un real succes.” (https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/educatie/un-nou-an-scolar-atipic-157745.html)
În primul rînd, important nu este doar să ajungi tu la sufletul copiilor. La fel de important este ce ajunge odată cu tine la sufletul copiilor. Dacă odată cu tine ajunge la sufletul copiilor ceva care le face rău, atunci mai bine ar fi să nu ajungi la sufletul lor. În al doilea rînd, nu orice lucru care reprezintă „un real succes” are neapărat și părți pozitive. Problema este legată aici de mediul cunoașterii și de vîrsta copiilor. După cum a arătat Nicholas Carr, comentînd și dezvoltînd unele observații făcute inițial de Marshall McLuhan,
„Mediile tradiţionale, chiar şi cele electronice, sunt remodelate şi repoziţionate pe măsură ce suferă schimbarea distribuţiei online. Atunci când netul absoarbe un medium, el recreează acel medium după chipul său. El nu doar dizolvă forma fizică a mediumului; el injectează conţinutul mediumului cu hyper-linkuri, sparge conţinutul în bucăţi ce se oferă căutării şi-l înconjură cu conţinutul tuturor celorlalte medii pe care le-a absorbit. Toate aceste schimbări de formă ale conţinutului modifică, de asemenea, modul în care noi utilizăm, experimentăm şi chiar înţelegem conţinutul. Privită pe ecranul computerului, se poate ca o pagină de text online să pară foarte asemănătoare cu o pagină de text tipărit. Însă a derula sau a clica într-un document de pe web implică acţiuni fizice şi stimuli senzoriali foarte diferiţi de aceia presupuşi de prinderea şi răsfoirea paginilor dintr-o carte sau dintr-o revistă. Cercetările au arătat că actul cognitiv al lecturii se adresează nu numai văzului, ci şi pipăitului. E tot atât de tactil pe cât este de vizual. „Întreaga lectură”, scrie Anne Mangen, profesoară norvegiană de literatură, este „multisenzorială”. Există „o legătură esenţială” între „experienţa senzorimotorie a materialităţii” unei opere scrise şi „procesarea cognitivă a conţinutului textului.” Trecerea de la hârtie la ecran nu schimbă numai felul în care navigăm printr-o bucată de text. Influenţează totodată gradul de atenţie pe care i-o acordăm şi adâncimea scufundării noastre în el.” (N. Carr, Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman, Publica, 2012, p. 129-130. Vezi o recenzie utilă la https://filme-carti.ro/carti/atunci-cand-tehnologia-iti-bute-creierii-superficialii-efectele-internetului-asupra-creierului-uman-de-nicholas-carr-74565/).
Prin urmare, mediul cunoașterii afectează atît cunoașterea, cît și gîndirea și memoria. Introducerea digitalizării în învățămîntul preșcolar și în cel primar deformează gîndirea și inhibă capacitatea normală de învățare a copiilor. După cum arată Mircea Platon, „Tehnologia digitală este, mai mult decât mașinăriile mecanice, mecanismul perfect de generat «anti-atenție»”.
Atunci cînd profesorii ajung la sufletul copiilor prin intermediul tehnologiei digitale, să știe că aduc cu ei lucruri pentru care Capra din basmul românesc le-ar pregăti degrabă acestor profesori o masă deasupra unei gropi cu jar aprins și vîrtos: „Dislexie, ADHD, agresivitate, lipsă de empatie, depresie, obezitate și diabet, tulburări de comportament din spectrul autist, tulburări de vedere, diluarea memoriei și a puterii de concentrare pe termen lung, performanță școlară scăzută, toate au fost dovedite și răsdovedite de neurologi, psihologi, psiho-pedagogi și au fost constatate empiric de părinți, bunici și copiii neputincioși, abandonați acestor consecințe cu origine clară pentru cei obiectivi și de bună-credință, dar necunoscută pentru cei care se înfruptă din banii lobby-ului digital al Big Tech sau care cred într-un „progres” imprudent.” (https://www.scoalaclasica.com/copy-of-predarea-matematicii-in-cic).
Cu atît mai mult
ar trebui ca în educația creștină ecranul, cel puțin la vîrstele mici, să fie
eliminat total, nu doar pentru efectele lui nocive directe asupra minții, ci
mai ales pentru că este tot ce poate fi mai opus mediului cunoașterii creștine.
În creștinism, iar ortodoxia a fost atentă în mod special la acest aspect,
„obiectul” cunoașterii coincide cu mediul cunoașterii și învățării. Și anume,
ținta cunoașterii este realitatea tainică a persoanei. De aici și urgența
cunoașterii pentru că de întîlnirea personală cu Persoana dumnezeiască depinde
mîntuirea noastră: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17,
3). Mai mult, iar acesta este aspectul esențial al învățării în creștinism, noi nu învățăm dinafara obiectului învățării. Dimpotrivă, nu putem cunoaște persoana decît dinăuntrul persoanei. Cunoașterea lui Dumnezeu nu este în creștinism un proces de acumulare de informații, ci o creștere în Dumnezeu. Ora de religie ar trebui să fie o etapă în procesul nostru de îndumnezeire.
Altcineva afirma, tot în paginile Ziarului Lumina:
„Ținând de dinamica actualului ev postindustrial, dezvoltarea tehnologiei digitale și acapararea realității de către media digitale nu mai sunt o simplă utopie transumanistă. Treptat, aceasta va deveni singura noastră realitate. De aceea, chemarea creștinismului nu este să refuze sau să abandoneze realitatea structurată digital, ci să încerce să o îmbogățească din interior prin amprentarea evanghelică a cyberspațiului.”
https://ziarullumina.ro/opinii/editorial/crestinism-si-conectivitate-digitala-157455.html
Personal, am citit propoziția „media digitală ... va deveni singura noastră realitate” de cîteva ori. Apoi m-am întrebat cum ar putea fi „amprentat evanghelic cyberspațiul”: oare nu ar trebui populat mai întîi de cyberpersoane aflate în cybercomuniune cu un cyberDumnezeu?
Poate că o soluție există pînă la urmă:
„În acest vârtej al lumii digitale, în care publicul este gata să creadă orice citește, vede sau aude, soluția pe termen lung nu poate fi alta decât educația. Educație în sens larg, având în vedere procentul analfabetismului funcțional înregistrat în rândul elevilor români (44%, conform testelor PISA din 2018), dar mai ales educație media, încă de la vârste fragede.” (https://ziarullumina.ro/societate/analiza/rolul-presei-traditionale-sub-anestezia-pandemiei-157799.html)
Deci într-o „dictatură a zgomotului” (https://convergente.ro/totul-despre-tacere/) întreținută în special prin media, soluția propusă în cotidianul Patriarhiei nu este liniștea, față de care te-ai aștepta, ca ortodocși, să avem o disponibilitate prin cultura noastră isihastă, ci o apreciere informată a zgomotului. Soluția la caruselul lumii digitale este „educația ... și mai ales educația media ... încă de la vîrste fragede.”
*
Solidaritatea dintre om și Dumnezeu este trădată prin trădarea oricăruia dintre ei. Atunci cînd trădezi omul, nu poți să nu-l trădezi și pe Dumnezeu și invers. Cum ar putea lumea seculară să respecte adevărul omului în relație cu Dumnezeu, cînd Biserica însăși nu o face, deturnînd și falsificînd sensul credinței prin compromisurile învățătorilor Bisericii cu duhul acestei lumi, împiedicînd astfel formarea unei viziuni ortodoxe despre lume? Cum să ne așteptăm ca lumea să înțeleagă și să susțină un demers precum cel inițiat prin petiția de oprire a digitalizării educației, cînd Biserica însăși așteaptă cu emoție plinirea vremurilor digitale? Lumea ortodoxă, prin cinstirea adusă persoanei în sărbătoarea simțurilor trupești și duhovnicești care este Sfânta Liturghie și prin toată experiența liturgică a Bisericii Ortodoxe, reprezintă singura insulă de realitate într-o mare de neant cibernetic. Cum li se permite unor oameni înstrăinați de ortodoxie să amprenteze digital învățătura creștină în chiar paginile unei publicații care ar trebui să apere realitatea pînă la virgulă. De unde vine lumina Ziarului Lumina: de la un touchscreen?
Sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi ar trebui să constituie pentru ortodocși un moment de trezire și de recunoaștere a consecințelor distructive produse de o viziune digitală despre lume. Dar fragmentele iresponsabile pe care le-am citat mai sus sunt cu adevărat caracteristice pentru „demența digitală” în legătură cu care ne previne Manfred Spitzer. Mai mult: pentru că ne aflăm în Biserică, pentru că viziunea cibernetică despre lume anulează înțelegerea personală a lumii cultivată în cadrul antropologiei creștine și în special a celei ortodoxe, pentru că viziunea cibernetică desființează practic adevărul revelat despre om, sprijinirea acestei noi paradigme de înțelegere, nu doar reducționistă, ci și deformatoare a realității, nu poate fi decît semnul unei îndrăciri. Cum spunea un duhovnic plecat la Domnul cu vreo douăzeci de ani în urmă, orice nerv își are dracul. Teologic vorbind, demența digitală este o îndrăcire în formă digitală.
Dar oricît de grave ar fi patologiile spirituale la care ne expun pe de o parte mediul online (prin dependența de mediul social virtual și impersonal pe care o induce) și, pe de alta, rolul de intermediar principal, dacă nu exclusiv, între om și realitate atribuit tehnologiei digitale, există un aspect mai grav chiar și decît riscul real al producerii unor leziuni la nivelul creierului la care se expun consumatorii de tehnologie digitală. Faptul că psihiatrul și neurologul Manfred Spitzer vorbește în plus și despre depresia și sentimentul de vid interior care-i afectează pe cei conectați cibernetic la realitate, ne dă motive să credem că adevărata problemă depășește posibilitățile omului de știință de a înțelege pe deplin natura și consecințele acestui fenomen. Prin urmare, dincolo de toate aceste observații confirmate clinic, din punct de vedere teologic gravitatea problemei nu ține în primul rînd de efectele determinate de viața săracă și mai ales falsă oferită de social media, oricît de distructive ar fi ele, ci de faptul că viziunea cuprinzătoare despre lume și viață determinată tehnologic este în esență nihilistă, adică demonică. Nivelul intelectual subdezvoltat la care aceste incubatoare portabile reprezentate de tablete și telefoane îl mențin pe om indiferent de vîrstă, reducerea dorinței de cunoaștere la o curiozitate stimulată și condiționată agresiv produc o infantilizare globală, indispensabilă unui gen de solidaritate întemeiată pe simpatia pentru pisicuțe și căței și pe aprecierea sentimentală a naturii, fiind verificată prin ostilitatea spontană față de orice încercare de discernere obiectivă între bine și rău, adevăr și minciună, frumos și urît. Lumea virtuală este o lume aflată dincolo de bine și de rău, o lume în care poți selecta varianta ta de realitate și în care îți poți construi propria ta împărăție pe care porțile realității, ale Împărăției lui Dumnezeu, nu o pot birui.
Sfinții Trei Ierarhi au apărat adevărul de credință luptînd împotriva ereziilor epocii care amenințau într-un fel sau altul unitatea desăvîrșită existentă în Sfînta Treime. Erezia care circulă astăzi amenință unitatea naturii omului, separînd succesiv mintea de trup și trupul de suflet. Erezia cibernetică refuză posibilitatea existenței persoanei, a omului care nu poate deveni întreg decît în relație cu persoana dumnezeiască și cu celelalte persoane umane. Ce spun oare Sfinții patroni ai facultăților de teologie ortodoxă văzînd cum poporul creștin este înșelat tocmai de profesorii și absolvenții acestor facultăți?
Superficialitatea comentariilor dezaprobatoare față de critica îndreptățită a digitalizării învățămîntului par să iasă într-adevăr din ceea ce M. Platon numește „hrube post-industriale”, locuite de indivizi care se deosebesc de strămoșii lor preistorici din peșteri doar prin dispozitivele cu ecran. De fapt, diferența este mai mare și este net în defavoarea omului de astăzi. Ironia face ca strămoșii noștri să le fie superiori tehnologic indivizilor digitalizați: spre deosebire de generația iPhone, omul primitiv știa să aprindă focul, să-și facă unelte, să vîneze. Omul primitiv nu glisa prin realitate ca o nălucă. Dar omul preistoric îi este superior supraomului cu touchscreen mai ales la nivel uman: prin cîntec și dans, prin credințele lui rudimentare, prin desenele naive de pe pereții peșterilor, omul primitiv era legat de zei, de strămoși, de spiritul animalelor ucise și mai mai ales de ceilalți oameni. Spre deosebire de omul tehnoculturii din prima jumătate a secolului 21, omul primitiv nu era singur și-și împărtășea temerile și bucuriile cu ceilalți membri ai grupului. Dar „hruba post-industrială” mi-a reținut atenția și din alt motiv: de teama că ar putea fi determinați să coboare în catacombe, liderii BOR par dispuși să suie într-o catedrală virtuală și să-i ia și pe credincioși cu ei, sacrificînd în această înălțare diabolică adevărul persoanei.
Retragerea creștină în pustie nu s-a făcut niciodată de dragul însingurării, ci pentru a realiza, prin nevoința personală și harul dumnezeiesc, eliberarea de tot ceea ce putea împiedica experiența unei comuniuni reale cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni. Marele test al nevoinței nu se dădea în singurătate, unde rezistența fizică, cea psihologică și mai ales cea duhovnicească la atacurile demonice necruțătoare și permanente erau puse la încercări greu de imaginat pentru creștinul din vremurile noastre, ci în special în întîlnirile providențiale de care aveau parte monahii eremiți sau în întîlnirile regulate de la sfîrșitul săptămînii din comunitățile monastice semi-anahoretice, cînd monahii se adunau pentru liturghie și pentru o masă comună. Cu acest prilej se putea vedea cu adevărat cine a sporit în smerenie, în ascultare, în tăierea voii, în smerită cugetare, pentru că toate acestea dădeau măsura iubirii monahului, adică măsura hristificării lui.
Numai că digitalizarea retrage omul din lume fără să-i dea posibilitatea revenirii îmbogățite în lume. Îl retrage din lume promițîndu-i că-i oferă lumea în ecranul iPhone-ului. Dar nu-l poți retrage pe om din lume, pentru că omul nu este făcut să fie singur. Din lume nu se iese decît prin moarte. Moartea poate fi fizică sau spirituală. Monahul moare spiritual lumii ca loc al morții pentru a descoperi și trăi viața lumii persoanei, pe care o împărtășește lumii în primul rînd rugîndu-se pentru lume.
Însă digitalizarea produce la rîndul ei o
moarte spirituală față de lume, făcîndu-l pe om să nu mai simtă, așa cum nu mai simte cel mort
absența fizică a lumii, a lui
Dumnezeu și a lui însuși. Digitalizarea ne ascunde în același timp moartea și viața. Lumea digitală este dincolo de bine și de rău pentru că este dincolo de viață și de moarte. „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea
întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16, 26).
Dar omul care „explorează” suprafața alunecoasă și rece a morții nu are de unde să știe că nu a cîștigat lumea, că nu a cîștigat, de fapt, nimic. Lumea digitală este suspendată în afara timpului, în afara spațiului, în afara realității, transformînd realitatea într-o aplicație interactivă. Individul care „procesează” realitatea a pierdut deja totul, încă din copilărie, cînd părinții și profesorii l-au făcut să creadă că un iPhone îi cresc șansele de reușită în viață, iar preoți precum pr. Constantin Sturzu (https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/reala-noastra-cadere-in-virtual--277552.html) l-au făcut să creadă că realitatea digitală sporește șansele de mîntuire.
