Prima condiție pentru apartenența la Biserică nu este credința, ci credința adevărată. Credința adevărată presupune în primul rînd să crezi că Adevărul există și că el este păstrat și transmis doar în Biserică. Motivul pentru care tot mai mulți creștini pretind că ei cred, deși nu aparțin de o anumită confesiune creștină ține tocmai de refuzul de a admite că adevărul ar putea fi limitat la învățătura de credință a unei biserici anume. Sigur, toată această prăbușire a creștinismului occidental este efectul avalanșei provocată de fluieratul reformatorilor în Biserica Romană, plecată deja la vale în urma desprinderii ei de Biserică prin Schisma din 1054. Tocmai desprinderea Romei din Biserică a făcut posibilă Reforma. Spre deosebire de confesiunile protestante, catolicismul a putut supraviețui pînă astăzi sinuciderii spirituale prin efortul permanent de recuperare a unei teologii patristice anterioară Schismei. Cine nu recunoaște Biserica sfîrșește inevitabil prin a nu mai recunoaște nici o confesiune creștină, iar fiecare individ ieșit din Biserică este constrîns să devină, din mădular al Bisericii, propria lui biserică.
Din acest motiv, în ortodoxia românească de după 1990 elita ortodoxă a forțat redefinirea apartenenței la Biserică nu prin credința adevărată, ci prin credința autentică. Pe lîngă lecturile obligatorii din Pleșu, Baconschi și Patapievici, credința autentică presupune o reacție alergică în legătură cu orice pretenție de adevăr.
Totuși, a crede cu adevărat înseamnă a crede în primul rînd în adevăr. Credința adevărată nu este doar un mod de a crede cu adevărat, adică autentic, ci presupune asumarea adevărului prin credința în El. Cel care are o credință adevărată crede în adevăr, crede că întregul conținut al credinței este adevărat întrucît exprimă Adevărul. În schimb, pentru cel care are o credință autentică, conținutul credinței este secundar în raport cu propria lui atitudine față de conținutul credinței. În felul acesta, autenticitatea credinței devine condiția unei credințe adevărate și o condiție pentru adevăr. De aceea, o credință autentică este tocmai acea credință care refuză condiția adevărului. În felul acesta, ortodoxia românească a fost făcută să prefere autenticitatea în locul adevărului, devenind tot mai autentică pe măsură ce s-a lepădat de adevăr.
[Completare ulterioară, 18:48: Se realizează astfel în cadrul Ortodoxiei exact fenomenul de separare de plinătatea și integritatea credinței care s-a produs în comunitățile creștine desprinse de Biserică: deși în aparență credinciosul autentic pare să mărturisească adevărul de credință, el este rupt de Biserică tocmai prin condiția autenticității, care a înlocuit canonul adevărului. Astfel, fiecare credincios ortodox este rupt de Biserică și, în ciuda faptului că afirmă Crezul Bisericii, el se constituie ca propria lui biserică.]
