Realul este amenințat de libertatea omului de a-l refuza. Refuzăm realul atunci cînd alegem din el partea care ne place sau ne convine mai mult: cea văzută sau cea nevăzută. Dar în lumea tradițională o astfel de alegere este nefirească întrucît amenință ordinea cuprinzătoare a firescului.
În lumea tradițională ortodoxă, nevăzutul și-a găsit o casă mai potrivită decît în alte culturi tradiționale, fiind o prezență atît de firească încît nu avea nevoie de vreun ritual special pentru a veni ori pentru a se manifesta. Cum observa Sebastian Moraru în ultimul deceniu comunist, adică într-una din fazele cele mai brutale de distrugere sistematică a satelor românești în numele modernizării lor [1],
„Deschiși către toate înfățișările vieții, locuitorii acestei cetăți fără hotare sunt chemați să păzească hotarele firescului. Cetatea lor fermecată este un castru al «ordinii vieții». Ei înșiși nu sunt altceva decît o ultimă garnizoană păzind hotarele mereu primejduite ale deplinei comunicări.” (S. Moraru, Casa, satul și devenirea în tradiția românească, Saeculum I.O., București, 2018, p. 84).
Această „deplină comunicare” dintre văzut și nevăzut constituie pentru Moraru condiția locuirii veritabile, descoperită de arhitectul etnolog în viețuirea țăranului român. Doar în măsura în care această comunicare este asigurată, firescul poate fi cultivat iar omul poate crește.
Modernitatea,
efect întîrziat al Reformei, a întrerupt sau a privatizat această comunicare. Odată
cu modernitatea a apărut o serie întreagă de agenți de erodare a culturii
tradiționale. În măsura în care ortodoxia românească a fost convertită la duhul
apusean, ea a devenit un instrument al nefirescului. Astăzi cugetul ortodox
este corupt de pseudo-tradiția ortodoxă așa cum satul românesc tradițional este
corupt de satul românesc model, modernizat cu fonduri europene. Dintre toate trendurile care erodează malurile firescului, modernizarea satului este cel mai distructiv.
Notă:
[1] „Într-o ordine seculară, deficitul de civilizație al României față de Occident e un deficit de civitates, adică de urbanizare”, afirmă cu hotărîre dl Adrian Papahagi (https://episcopiahusilor.ro/recenzie-un-eveniment-revista-horeb). Presupun că pentru dl Papahagi, modernitate, urbanizare și civilizație nu sunt doar noțiuni înrudite, ci și singurele obiective legitime într-o ordine seculară. Dar și pentru totalitarismul comunist așezarea tradițională în lume reprezenta o formă de înapoiere. Totuși, dacă admitem că actualul deficit de normalitate a fost generat de secularismul comunist și de cel capitalist, nu riscăm oare să ne refuzăm orice șansă de revenire la normalitate dacă mizăm totul pe urbanizarea totală?
