În timp ce comunismul și liberalismul denunță alienarea produsă de sistemul rival, ele refuză să recunoască alienarea generată prin chiar soluția propusă de fiecare dintre ele în vederea depășirii individualismului, respectiv a colectivismului. Cele două ideologii sunt formele secularizate ale protestantismului și catolicismului care au produs pe cît de involuntar, pe atît de inevitabil modernitatea ca formă omogenă a alienării și de aceea, spre deosebire de creștinismul apusean, cel puțin pînă în 1990 ortodoxia românească nu a simțit nevoia să se angajeze critic sau acomodant față de modernitate, răspunzîndu-i indirect prin înnoirea duhovnicească în perioada interbelică iar apoi, în perioada comunistă, prin refuzarea compromisului doctrinar, chiar dacă la nivel personal au existat mai multe trădări decît am vrea să recunoaștem. După 1990, ierarhia ortodoxă s-a deschis însă atît creștin democrației, cît și proiectului naționalismului mistic, uneori în combinații bizare operate de fiecare dată direct și indirect de intelectualii ortodocși care au pretins că doctoratul în umanioare reprezintă pecetea Duhului Sfînt care oferă, printre numeroase alte harisme, darul vorbirii în limbi și capacitatea de a se preface în înger al luminii. Însă mai mult decît insistența intelectualilor ortodocși, deficiențele clerului superior, specializat în administrație și diplomație bisericească, dar avînd o cunoaștere teologică limitată, o experiență duhovnicească insuficientă și un nefericit handicap cultural (inclusiv în privința culturii politice) sunt cele care au făcut din elita intelectuală de dreapta o călăuză inevitabilă a BOR prin noua lume post-postmodernă.
Recunoașterea alienării
produsă de ideologiile occidentale dominante a făcut posibilă o alternativă
care promite să combine lucrurile pozitive în ideologiile de stînga și de
dreapta, adaptîndu-le la o înțelegere politică, postliberală inspirată de creștinism, prin care omul ar putea fi readus
acasă din înstrăinarea în care a fost ținut de nebunia eliberatoare a
modernității (https://togetherforthecommongood.co.uk/leading-thinkers/how-christian-is-postliberalism).
Dincolo de faptul că instalarea acestei alienări seculare a fost favorizată de o
perspectivă teologică specifică Apusului, care a ignorat categoria persoanei în
obsesia lui de claritate conceptuală care ar trebui să reprezinte claritatea de
tip empiric, este evident că un nebun adus acasă nu se reface doar prin această
mutare, chiar dacă este posibil ca schimbarea mediului să atenueze tulburarea
și să amîne agravarea bolii. Dar, mai ales, întrebarea este cum întemeiezi o
locuință, un „acasă”, în condițiile dispariției lumii și cum poți recupera lumea adevărată folosind
abstracțiuni (etică, responsabilitate, altruism) și invocînd materiale care au
dispărut demult (vecinătate, legătura cu locul, conștiința rădăcinilor). Cum este posibilă întoarcerea dintr-o post-lume cîtă vreme credem că aceasta poate permite locuirea?
În plus, omul nu doar se pierde, ci și refuză să se regăsească în măsura în care regăsirea presupune nu întoarcerea la sine, ci la Tatăl, și nu în termenii noștri, ci în termenii Fiului întrupat. Adică, devenind fii și fiice în Fiul. Alienarea nu este doar o boală de care ne-am putea vindeca ieșind din izolarea în care ne aduc totalitarismul individualist sau cel colectivist, ci este în primul rînd starea omului căzut. De aceea, nu putem scăpa de alienare decît scăpînd de vechiul Adam din noi, schimbîndu-l cu Adamul cel nou din Hristos. Altfel, nu facem decît cel mult să ne îmbunătățim condițiile alienării noastre, rămînînd însă cu atît mai nebuni în relație cu noi înșine, cu aproapele sau cu societatea, cu natura/lumea și cu Dumnezeu.
Dislocarea spirituală, generată de Vest ca efect al derivei marcată de Marea Schismă, se referă la dubla evacuare a omului din sine și din Dumnezeu. Această dislocare lăuntrică, această pierdere a dublei vocații locative atît de gazdă, cît și de împreună-oaspete cu și în Dumnezeu îl împiedică pe om să-și mai găsească locul oriunde altundeva. Alienarea lăuntrică a omului îi anulează percepția darului, afectînd astfel și creația, care se stinge prin ignorarea naturii ei de dar, înlocuită cu simpla funcție de resursă: resursă de energie, de viață, de relaxare și bucurie (în natură).
Dislocarea spirituală ne împiedică să locuim chiar și atunci cînd ne aflăm într-o lume adevărată. Alienarea ne face să confundăm locuirea cu instalarea. Alienarea este nu doar starea, ci și mediul unde „locuim” și care ne însoțește în fiecare clipă. Modernitatea refuză trecutul pentru că refuză întoarcerea și de aceea, salvarea stă pentru modernitate în viitor. Nu este însă vorba despre nici o așteptare mesianică aici: viitorul este salvator prin intervalul pe care îl introduce în raport cu trecutul. Prin această răsturnare a sensului, care este salvator prin natura lui, modernitatea își refuză de fapt salvarea. Alienarea proprie modernității nu este determinată de uitare, ci de refuzul de a-și aminti.
