Animalele nu se pot dez-animaliza pentru că nu se pot îndrăci și nu se pot îndrăci pentru că nu au suflet (și de aceea nu se pot mîntui ori osîndi). În schimb, pentru că are suflet, omul se poate dez-umaniza prin îndrăcire, în timp ce nu se poate umaniza cu adevărat decît prin asemănarea cu Dumnezeu realizată potrivit vechii spiritualități ortodoxe, înlocuită între timp în BOR cu diverse scheme de dezvoltare personală.
Un călugăr grec observa că diavolul ia un om sensibil și-l face hipersensibil. Observația poate fi aplicată și în cazul omului insensibil, pe care îl desensibilizează progresiv, condiție indispensabilă liderului modern (inclusiv a liderilor/formatorilor de opinie), care-și dezvăluie dez-umanizarea tocmai prin apelul retoric constant la empatie, grijă și solidaritate. De altfel, valorile și principiile woke (incluziune, toleranță, diversitate etc) sunt metode de hipersensibilizare în masă, realizată nu doar în scopul transformării îndrăcirii hard într-una soft, ci mai ales în vederea coruperii normalității printr-o sensibilizare artificială „și după aia din fandacsie cade în ipohondrie”, vorba lui Leonida.
În timp ce hipersensibilul ajunge tot mai convins că cei din jur (familia, societatea, destinul, viața, universul, Dumnezeu) îi sunt datori și responsabili pentru împlinirea sau ratarea lui personală, după caz, insensibilul vede în cei din jur, de la propria familie, prieteni, colegi și societate în general pînă la Biserică și Dumnezeu „oportunități” pentru realizarea de sine. Dar ce au în comun ambele categorii este conștiința propriului merit (ceea ce demonstrează deja o gravă criză a conștiinței, prin suprimarea lui „con-”), care le dezvoltă nemulțumirea față de toți cei din jur care nu le satisfac așteptările. Această atitudine își demonstrează caracterul deopotrivă inuman și demonic inclusiv în soluțiile terapeutice propuse prin programele de dezvoltare personală, care nu fac decît să cultive o atitudine esențial anti-euharistică sau, mai bine spus, o atitudine euharistică inversată, tipic satanică, care-l determină pe cel care a îmbrățișat-o să-și mulțumească lui însuși.
