Școala ca „un teren de joacă în care copiii să se descopere și să crească” (https://www.youtube.com/watch?v=jTIKFUVWHT8) nu este un ideal împărtășit doar de un număr restrîns de visători, ci face parte dintr-o viziune mai cuprinzătoare despre lume asumată de orice individ convins că principiile progresiste reprezintă singura șansă a unui viitor fericit, dacă nu cumva condiția însăși a viitorului. Mulți dintre cei care au criticat-o pe dna Țoiu pentru felul în care înțelege menirea școlii au de fapt o mentalitate la fel de progresistă, doar că preferă să-i spună suveranistă. Integritatea nu este principala calitate a naționaliștilor din România, mai ales de cînd au descoperit că se poate construi caracterul și pe bază de steroizi.
Discursul new-age-ist al dnei Cristela Georgescu, prima doamnă anulată din istoria alegerilor din România, descrie o lume asemănătoare cu cea a dnei Țoiu, cu particularitatea accentului asupra funcției de trezire și explorare spiritual-energetică a școlii. Dar pentru că naționaliștii români sunt formați de sincretism religios, și încă de unul de nivel Tik-Tok, ei văd terenul de joacă al Cristelei ca pe o biserică cosmică, deși în esență este vorba în ambele cazuri despre aceeași viziune utopică care sfîrșește inevitabil în dezastrul educațional subliniat în filmul Adolescence.
Cînd viața este văzută ca o joacă, lumea devine terenul mare de joacă iar școala terenul cel mic din curtea lumii. Nimeni nu mai este responsabil pentru nimic iar moartea este doar o glumă proastă.
