luni, 29 august 2022

Sufletul nefiresc

 

Sufletul firesc este viu și atent, precum un cerb dorind izvoarele apelor (Psalmi 41, 1). Păcatul originar nu-i stinge dorirea, ci îi întunecă judecata. Întrucît judecata îi este întunecată, el se poate amăgi și poate fi amăgit cu ușurință.

Sufletul dorește ceva, dar nu știe ce este și cum este lucrul pe care-l dorește. Nu-i cunoaște gustul  și nici nu-i poate da de gust. Chiar dacă ar gusta tot ceea ce este, sufletul tot nu i-ar putea da de gust înainte de a-l cunoaște. Sufletul nu-l poate cunoaște pe cel pe care-l dorește chemîndu-l. Chemarea sufletului este tulburată; ea vine nu doar din dorire, ci și din neliniștea adusă de gîndul că nu-l cunoaște pe cel pe care-l dorește. Sufletul îl poate întîlni pe cel pe care-l dorește liniștindu-se și ascultînd. Sufletul nu poate găsi apele și nu le poate căuta, ci el este cel chemat de ape, îndreptîndu-se spre apa vie pe măsură ce ascultă de chemarea ei.

Ascultînd de cel pe care-l dorește, sufletul dobîndește gustul celui pe care-l dorește (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/08/despre-gustul-lui-dumnezeu.html). Gustul sufletului nu este o chestiune de gust, nu este o experiență estetică; cel dorit de suflet nu este doar frumos, bun și adevărat, ci este mai ales binele, adevărul și viața. De aceea, după ce-l cunoaște, sufletul îl recunoaște în fiecare lucru bun, adevărat și frumos pe care-l gustă, chiar dacă cel pe care-l dorește sufletul este mai presus de tot ceea ce este.

Tocmai pentru că sufletul ar putea auzi și răspunde chemării celui pe care-l dorește, el este împiedicat de vînătorii sufletului să-l mai dorească pe cel care l-ar putea face viu cu adevărat, adică veșnic. Vînătorii sufletului folosesc săgețile doar pentru a-l speria sau cel mult răni, nu pentru a-l ucide. Vrăjmașii binelui, adevărului și vieții nu urmăresc să ucidă sufletul, ci să-l captureze, urmărind prin aceasta să devină, prin posedarea sufletului, stăpînii vieții, adevărului, binelui și frumosului. Pentru aceasta, ei folosesc diverse tipuri de curse: lațuri, gropi, plase.

Pentru a-l prinde pe suflet în cursele lor, vînătorii sufletului folosesc momeli care pretind că seamănă ori au un gust apropiat de ceea ce își dorește sufletul. Odată capturat, sufletul urmează să fie hrănit cu momeala prin care a fost prins: confort și divertisment sau viață intelectuală, alienare prin diverse dependențe (pornografie, alcool, jocuri de noroc) ori printr-o viață virtuoasă susținută de convingerea superiorității personale, spectacolul orașului sau imaginea satului și a naturii, promisiunea viitorului ori farmecul trecutului, valori seculare ori creștine, centralitatea individului sau importanța comunității, globalism sau localism etc.

Nu toate aceste lucruri sunt false în sine. Dar ele devin o minciună atunci cînd sunt folosite ca hrană vitală a sufletului, ca ceea ce-și dorește sufletul cu adevărat. Hrănit cu această hrană mincinoasă, sufletul slăbește treptat și fie ajunge să dorească tot mai mult din această hrană mincinoasă, devenind el însuși o minciună, fie ajunge să nu mai dorească nimic, devenind o umbră. În ambele cazuri, devine un suflet nefiresc.

Cine sunt eu ca să judec?

 

Cum recunoști un ortodox român adevărat? Prin felul în care folosește expresia „cine sunt eu ca să judec?” La un ortodox român adevărat, expresia nu urmărește să ne arate că este smerit. Doar falșii ortodocși români o folosesc în acest scop. Cînd spune „cine sunt eu ca să judec?”, adevăratul ortodox român declară că nu crede că nu vrei să sugi pixul ori să mănînci rahat. Adevăratul ortodox român este convins că doar un nebun ar putea refuza să mănînce rahat (ori să sugă pixul). Orice om normal o face, nu-i nimic rău în asta. Și, de vreme ce toată lumea mănîncă rahat și suge pixul, nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni. Această complicitate între mîncătorii de rahat și sugătorii de pix din ortodoxia românească actuală se numește discernămînt duhovnicesc.

Adevăratul ortodox român știe că cei care refuză să o facă aparțin uneia dintre următoarele trei categorii: anormalii (dar aceștia sunt atît de puțini încît pot fi ignorați), cei mîndri, adică cei care refuză să facă ceea ce face toată lumea doar pentru că se cred mai buni decît adevărații creștini ortodocși români; foarte probabil, aceștia ar mînca și ei rahat și ar suge și pixul dacă nu ar fi atît de pretențioși, închipuindu-și că nici un rahat și nici un pix nu sunt destul de bune pentru ei. Din acest motiv îndrăznesc ei să-i judece pe toți mîncătorii de rahat din BOR. Însă de vreme ce îi judecă doar din mîndrie, este limpede că și ei mănîncă rahat la rîndul lor.

În fine, mai există și categoria celor care nu mănîncă rahat din simplul motiv că îl produc. Sunt afectuoși și înțelegători cu această slăbiciune omenească; ei știu că omul nu poate trăi doar cu pîine, ci și cu rahat. Misiunea lor în BOR este să transforme în rahat tot ce ating, făcînd din rahat sacramentul suprem al ortodoxiei surogat de astăzi.

duminică, 28 august 2022

Locuiesc în străinătate

 

Prin forța împrejurărilor și în ciuda împotrivirii mele, am ajuns să împărtășesc soarta multor alți compatrioți. Odată cu transformarea României în Românica, am ajuns să trăiesc în străinătate. Nu scriu aceste rînduri pentru a mă plînge, ci pentru a-i preveni pe românii care se consideră departe și în siguranță de Românica că trebuie să se pregătească deja să se stabilească în această țară străină.

Locuitorii din Românica se numesc românași și sunt foarte mîndri de ei înșiși din motive care le scapă vizitatorilor neatenți, dar care vor deveni evidente pe parcursul acestei descrieri. Dacă asculți cu atenție, limba vorbită în această țară seamănă foarte mult cu limba română, deși se deosebește de aceasta prin intonație, fiecare vorbitor folosind accentul care-i convine, și prin lipsa oricărui sens. În această privință, ea seamănă destul de bine cu limba din Țara Minunilor, care nu urmărea în primul rînd reprezentarea realității, ci reprezentarea minunăției. Minunatul, în Românica, este puterea de a obliga realitatea să se ferească de tine.

Impresia mea este că limba aceasta s-ar putea numi treabamea, întrucît este treaba fiecărui vorbitor cum o folosește. Este o limbă care reprezintă realitatea din capul locuitorilor și care, după cum am spus, nu are în mod obligatoriu o legătură precisă și stabilă cu realitatea dinafara minții lor.

Unul dintre lucrurile care mi se par remarcabile la românași nu este că fiecare consideră că este treaba lui cum vorbește, cum gîndește, cum trăiește, ce crede, ceea ce-i umple de mîndrie, ci faptul că reușesc să se-nțeleagă între ei. Foarte probabil, vor continua să se-nțeleagă cît timp vor crede în orice nimic.

Religia lor îi ajută foarte mult în această privință. Se numește Ortodoxica, iar conducătorul ei suprem este Părințelul. Ortodoxica este cea mai tolerantă religie care a existat vreodată: nu-ți cere să crezi nimic și-ți permite să crezi în orice, chiar și în nimic, pentru că fiecare om are dumnezeul lui iar Ortodoxica nu judecă pe nimeni.

Românașii cred că religia este legătura cu orice lucru care are vreo legătură cu o putere magică care controlează lucrurile. Ei rămîn credincioși acestei puteri chiar și atunci cînd îi trădează, chiar și atunci cînd Steaua pierde acasă în fața ultimei echipe din clasament, revenind regulat, plini de speranță și pietate, la templul păcănelelor și al caselor de pariuri.

Românașii sunt foarte sensibili și mari iubitori de frumos, în special de muzică. Orice persoană care a avut șansa de a vizita Românica în timpul verii știe că nu poți dormi vara cu fereastra deschisă decît dacă iubești muzica la rîndul tău. Pentru că dacă nu o iubești, mori sufocat. În Românica, muzica este la fel de valoroasă ca aerul însuși.

Românașii iubesc și sportul foarte mult, în special fotbalul. Toată lumea este pasionată de fotbal în Românica, cu excepția fotbaliștilor.

Un alt lucru remarcabil în Românica este pasiunea părinților pentru educația copiilor. Nu știu dacă mai este vreo țară în care părinții să se implice atît de mult în educație, oferindu-le copiilor de la cele mai fragede vîrste diverse dispozitive digitale care să permită un transfer mai rapid al informațiilor de prisos. Treaba asta se numește comunicare și se practică de unul singur. Este opusă socializării, în cadrul căreia românașii folosesc smartphone-urile în grup.

Printre altele, părinții din Românica cer școlii reducerea numărului de ore din programul de școală, astfel încît timpul de 10-12 ore pe zi petrecut de copiii lor în fața ecranelor încă de la vîrsta de doi ani să nu fie afectat în cursul procesului de învățămînt.

Am călătorit recent cu trenul prin Românica și am fost impresionat de spiritul de sacrificiu al părinților românași, care pentru cîteva ore bune au reușit să se abțină să adreseze propriilor copii pînă și un singur cuvînt, pentru ca nu cumva să-i deranjeze de la activitatea lor de lărgire a orizontului gîndirii pe care o realizau cu ajutorul smartphone-ului sau tabletei.

Din fericire, cel puțin trenurile au o rută determinată în Românica, fapt compensat însă prin caracterul întotdeauna neprevăzut al duratei călătoriei. Dar simpla existență a unui lucru care merge exact pe acolo pe unde ar trebui să meargă mi se pare cel mai surprinzător, aproape scandalos, aspect al vieții din Românica. Probabil din acest motiv un ministru al Transporturilor era pe punctul de a desființa total transportul pe calea ferată, după ce reușise performanța de a desființa transportul maritim. Ulterior, personajul respectiv a devenit președintele țării. Este omul care, susținut de elita intelectuală, a contribuit cel mai mult și în mod hotărîtor la formarea și dezvoltarea Românicii de astăzi.