În 2007 şi în 2009, cel mai popular nume de băiat
în Oslo a fost Mohamed (http://www.freerepublic.com/focus/news/2173320/posts),
nume care ocupa primul loc şi în Marea Britanie în anul 2009 (http://www.dailymail.co.uk/news/article-1324194/Mohammed-popular-baby-boys-ahead-Jack-Harry.html).
La hramul unui domnitor român sau la sărbătoarea
sfinţilor români (în a doua duminică după Rusalii), clerul obişnuieşte să
amintească printre meritele acestora rezistenţa lor în faţa ameninţării
turceşti. Într-adevăr, datorăm mărturisirii lor faptul că astăzi nu ne numim
Ismail sau Hassan.
E curios că românii nu s-au turcit, sub turci, nu
s-au nazificat, sub nemţi şi nici nu s-au rusificat, sub ruşi. Tind în schimb
să se eurosifice, sub imperiul UE. Căci numele cele mai frecvente pe care le
aud în jurul meu, la oraş, cel puţin, nu sunt islamice, ci occidentale:
Eric/Erica, Mario, Julia sau Patrick. Întrucât nu sunt româneşti, sunt la fel
ca oricare alte nume străine. La fel ca cele islamice. Dar aceste nume sunt
nume de botez, puse copiilor cu ştiinţa şi complicitatea clerului care ar
trebui să ştie mai bine. „Să nu priceapă ei [preoţii]”, observa Lidia Stăniloae
într-un context mai larg, „că Biserica este locul, singurul loc unde se poate
păstra identitatea naţională, unde individul îşi poate păstra caracterul, personalitatea
cu toate datele moştenite de la predecesori, unde nu-şi uită limba şi ca atare
personalitatea proprie?Unde se caută şi se poate afla mângâiere, încurajare,
puterea de a trăi în condiţii necunoscute într-o formă de existenţă pe care de
cele mai multe ori n-o cunosc şi care îi sperie? Încet, încet, oamenii se
leapădă de tot ce le e propriu, de ceea ce li se potriveşte ca temperament şi
ereditate, cum am mai spus, şi se transformă în forme amorfe şi depersonalizate
de existenţă.”
(Lidia Stăniloae, Memoriile unui fugar, Humanitas, 2009, pp. 185-186.)
„Mario” nu-i poate rezista lui „Mohamed” nici măcar atât cât au reuşit „Jack”, „Harry” sau „Lukas”, tocmai pentru că „Mario” nu mai numeşte decât o „formă depersonalizată de existenţă”, desprinsă de trecutul, de istoria proprie. Poate că în anul dedicat sfinţilor brâncoveni, BOR ne va ajuta să descoperim şi mărturisirea pe care, înaintea noastră, o fac numele noastre.
