Pentru elită, satul românesc este iremediabil pierdut;
chipul îi este total corupt, aflat, precum omul căzut în antropologia
reformată, dincolo de posibilitatea restaurării. Dimpotrivă, pentru stînga
populistă și pentru BOR, satul și-a păstrat puritatea originară. Chipul
neamului nu a fost alterat, iar asemănarea nu trebuie decît adusă la lumină. La
lumina reflectoarelor din platourile de filmare. La lumina noastră. Ne putem aștepta la o demonstrație în special în 2019, an
declarat în Patriarhia Română „Anul omagial al satului românesc (al
preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)” (http://basilica.ro/noi-hotarari-ale-sfantului-sinod-privind-viata-bisericii-si-a-societatii-2/).
BOR va face selfiuri cu satul românesc sau mai degrabă în dreptul unui panou de
carnaval cu figuri decupate de țărani („face cutouts”). Evenimente la Muzeul
Țăranului și la Muzeul satului. Poate că acesta nu este singurul sat cunoscut
de membrii Sinodului, dar e singurul de care au nevoie.
Dar satul românesc are nevoie să fie scos la
lumină: la lumina Învierii. Din păcate, în timp ce unii ne spun că satul este
dincolo de înviere, alții ne spun că tocmai acolo se află. Spre deosebire de
elită, BOR asumă în acest caz antropologia catolică: da, a fost o Cădere, dar
totul e la locul lui: și chipul, și asemănarea. Nu lipsește decît puțină
grație, pe care o putem adăuga oricînd. Redistribuind, de pildă, meritele
prisositoare ale elitei, al cărei har lucrător este recunoscut habitual în
paginile Ziarului Lumina și în
studiourile posturilor de radio și televiziune Trinitas.
Năucit de acest joc dintre polițistul rău (elita de dreapta)
și polițistul bun (BOR, stînga populistă), nu-i de mirare că satul răspunde
anapoda, fără să se-ntrebe de ce a fost adus de fapt la interogatoriu.
Prins între elita exterminatoare (http://www.contributors.ro/cultura/despar%C8%9Birea-de-miori%C8%9Ba-viciul-fatalismului-%C8%99i-imperativul-innoirii/)
și un cler lingușitor, dar la fel de mercantil (dominați, și unii, și ceilalți
de figura tatălui pămîntesc, Domnul și Antreprenorul lor), subvenționat la
nesfîrșit din aceiași treizeci de arginți, satul românesc nu poate trăi cîtă
vreme nu e lăsat să învieze. Țăranul este util doar ca zombi, ca o figură între
două lumi, nici la oraș, nici la țară, conectat la bypass-ul unei civilizații
lipsită de cultură – lipsită de inimă.
Recent, la mine la țară cineva cu o defecțiune la
mașină (un autobuz) avea nevoie de apă. În ciuda unei mici distanțe, a trebuit
să vină pînă la mine deoarece fîntînile gospodăriilor din imediata lui
apropiere nu mai funcționau: mai precis, oamenii, ca majoritatea localnicilor
de altfel, își „trăseseră” apa în casă.
Pentru apă, țăranul deschide astăzi un robinet,
apasă un buton. Este fără îndoială un cîștig, un plus de confort, un avantaj
indiscutabil al progresului, deci al civilizației. Dar accesul la apă s-a
limitat, în timp ce conștiința relației dintre om și apă ca sursă a vieții a
slăbit, după cum a slăbit și relația dintre oameni. S-a pierdut valoarea
culturală a apei, înțelesul ei. Pentru că apa era în relație simbolică cu viața
și pentru că apa a devenit un bun de consum, atunci și viața a devenit la
rîndul ei ceva care se consumă. S-a pierdut, prin limitarea accesului la apă,
conștiința naturii de dar a apei – și a vieții. Apa a-ncetat să fie prețioasă, devenind
scumpă. Valoarea ei este determinată acum de prețul energiei electrice necesară
funcționării pompei și hidroforului. Țăranul și-a adus apa în casă, dar s-a îndepărtat de
izvor. Iar trecătorul însetat va trebui să ajungă la un magazin pentru a-și lua
o sticlă de apă plată.
Nu spun că ar trebui ca toată lumea să-și facă
fîntînă și să renunțe la robinet. Știu de ce unii remarcă dezgustați veceul din
curtea țăranului român în timp ce apreciază farmecul pitoresc al veceului din
curtea fermierului galez. Regret doar dispariția fîntînii, care, cu roată sau cumpănă,
așeza discret viața omului pe verticală între apele de jos și cele de sus.
Succesul celor două mișcări din istoria modernă a României,
Mișcarea Legionară și Oastea Domnului se poate explica și prin faptul că
liderii lor vorbeau despre învierea neamului. Spuneau adevărul pe care toată
lumea îl știa și de care avea nevoie: că poporul e dator cu o înviere. Ambele
mișcări au eșuat însă întrucît nu au luat învierea în serios. Propriu-zis,
pentru legionari neamul era înviat, doar că evreii țineau piatra la gura
mormîntului și nu lăsau neamul să iasă. Cît pentru Oastea Domnului, învierea nu
a însemnat niciodată mai mult decît o trezire din beție. „Ostașii” erau un fel
de baptiști cumsecade care își făceau cruce.
Poporul are nevoie de înviere, și va urma pe
oricine i-o va cere. I-o poate cere un om înviat, un om care are nevoie de
înviere sau oricine altcineva care nu are nevoie decît de popor, și acela
neînviat. Poporul are nevoie de înviere pentru că are nevoie să-și dobîndească
asemănarea. Chipul i-a fost alterat de numeroasele căderi prin care-a trecut
de-a lungul istoriei, dar nu i-a fost niciodată distrus. Și-a pierdut însă
asemănarea, pe care nu o poate recunoaște la muzeu. Are nevoie ca cineva să-i
scoată apă, are nevoie să scoată apă pentru cineva. Are nevoie să stea de vorbă
cu cineva lîngă o fîntînă cu apă bună, nu doar la mall sau prin smartphone.
Poate că veșnicia s-a născut la sat, dar zilele îi
sunt numărate. Va muri, probabil, de sete.
