Pentru tot mai mulți dintre noi, capacitatea de a
pune totul sub semnul întrebării a
devenit nu doar o virtute, ci însuși criteriul gîndirii sănătoase. Bine, bine, să ne
înțelegem, nu chiar totul. Adică, da, totul poate și trebuie să fie pus sub
semnul întrebării – cu excepția acestei presupoziții. A pune sub semnul
întrebării intenția, dispoziția mentală de a pune totul
sub semnul întrebării dovedește rea-voință, resentiment, intoleranță. Este nu
doar un viciu moral, ci și unul de gîndire. Din cîte se pare, aproape toată
lumea stă sub apăsarea acestei anateme aruncate asupra noastră de niște domni
respectabili, cu bărbi, lavaliere și papioane. Inclusiv Patriarhul, care în
acest război inegal nu dispune decît de barbă.
Așa ajunge credința să fie pusă sub semnul
întrebării. La fel i se întîmplă și patriotismului, ori culturii ca patrimoniu
sau ca aspirație naturală către o realitate curată. [1] Merită subliniat că atît credința, cît și patriotismul ori cultura nu sunt
puse în discuție în sine, ci doar în măsura în care sunt prelungiri firești ale
sentimentului filial. Acesta este motivul pentru care familia este atît de
importantă. Și tocmai de aceea, familia e cea care trebuie distrusă mai întîi (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2017/03/dileme-dileme.html).
Una dintre
recomandările postului de radio Radio România Cultural din această dimineață,
care m-a determinat de fapt să scriu acest text, se referea la filmul Copilul meu, „un film despre cum părinții unor tineri LGBT din
Turcia au învățat să le accepte identitatea și chiar au devenit activiști
pentru drepturile acestora.” (https://www1.agerpres.ro/comunicate/2018/02/08/comunicat-de-presa-muzeul-national-de-arta-contemporana-20-42-43).
Mai multe despre „Cea de-a 11-a ediție a Festivalului
Internațional de Documentar și Drepturile Omului One World Romania” puteți afla inclusiv de
pe pagina Radio România Cultural (https://radioromaniacultural.ro/justitia-educatia-si-drepturile-persoanelor-lgbtq-la-one-world-romania-11/).
E de reținut că „One World Romania abordează subiecte intens
discutate. Funcționarea justiției,
actualizarea metodelor de educație și regândirea familiei după criterii
contemporane.” De regîndirea familiei se ocupă, la noi, oameni respectabili, prețuiți
inclusiv în mediile ortodoxe pentru umor, stil, cultură și credință.
Filmul, proiectat în cadrul manifestării, „Luna
istoriei LGBT”, vine ca o reacție „
«My Child»/«Copilul meu» nu e nici o lecție de parenting alternativ și nici
un film educațional de tip advocacy pentru «cauza LGBT». Este o poveste profund
umană cu părinți reali care se redescoperă pe ei și pe copiii lor, și decid să
îi susțină în mod activ.” (https://www.facebook.com/events/1609684079108282/).
Sigur. Să te redescoperi,
pe tine și pe cei din jur, să-i susții în mod activ nu are nimic în comun cu
propaganda LGBT. Nici pomeneală de vreo susținere a cauzei LGBT, Doamne ferește! E, doar
așa, o chestie deplin umană. Profund umană, daca mă pot exprima în felul acesta
ambivalent. Nu este decît o „descoperire a «activismului din dragoste»” (https://www.facebook.com/events/1609684079108282/).
Tocmai de aceea, descrierea filmului de pe pagina Asociației Accept se încheie
indecis:
„Dacă o bunică de 80 de
ani din Turcia rurală poate să își accepte nepotul așa cum este, ce scuză avem
noi, ceilalți?”
Ce poate fi mai
non-advocacy decît acest îndemn? Cum poți să pui sub semnul întrebării o
bunică? Ce fel de nepot ești?
Păi, aici e clenciul. Nu
neapărat că e vorba despre o bunică dintr-un
film, ci că nu mai ești nepot. Nici nepoată. Nici fiu, nici fiică. Ești
doar un copil. În lumea de astăzi, toți suntem, toți trebuie să fim copii. Aproape ca în Evanghelie. În acest punct, îi
las pe miile de profesori de religie și teologie din țară să explice diferența
dintre a.) copiii care trebuie să devenim potrivit creștinismului și b.) copiii
care trebuie să devenim potrivit disco-cine-dilematecilor din țara noastră. (Mă aștept ca propunerea mea să pară de neînțeles. Mai degrabă, din cîte am văzut în cursul
timpului, pentru cei mai mulți dintre ortodocșii noștri cultivați, nu e nici o
diferență. Acuma, pe bune, e vreunul dintre noi care să nu aibă pe birou, sau undeva
la vedere, o carte semnată de dl. Pleșu?)
Aici vreau doar să mai
rețin comunicatul Muzeului Țăranului în legătură cu protestele din 4 februarie:
„Ne afirmăm cu această
ocazie dorința de a nu fi transformați în terenul minat al unor confruntări
care țin mai degrabă de ideologie decât de credință. Misiunea muzeelor este
înainte de toate o invitație la descoperire, reflecție și participare adresată
fiecăruia dintre noi fără a restricționa actul cultural și libertatea de
conștiință.” (http://www.muzeultaranuluiroman.ro/acasa/opinia-mntr-privind-incidentele-din-4-februarie-ro.html)
Creștinii care pun sub semnul întrebării ideologia
LGBT își contrazic credința, „principiului toleranței pe care religia creștină
îl propune ca mod de viață.” (http://www.muzeultaranuluiroman.ro/acasa/opinia-mntr-privind-incidentele-din-4-februarie-ro.html).
Astfel de creștini transformă credința în ideologie și manifestările lor devin
propagandă, deci nelegitime.
Doamna directoare a MȚR mai spune că „dreptul la
vizionare a unui film nu poate fi încălcat de unii spectatori în detrimentul
celorlalți.” Eu nu cred că a fost încălcat dreptul la vizionare a unui film, ci
a fost contestat dreptul conducerii Muzeului Țăranului Român de a difuza un
astfel de film. Consider că gestul conducerii MȚR a fost receptat în mod just ca o
agresiune la adresa culturii poporului român și că organizatorii au căutat în
mod premeditat să proiecteze un film favorabil grupării LGBT într-un loc pe
care românii au fost obișnuiți să-l asocieze cuviinței, rînduielii și pietății.
Prin proiectarea acestui film într-un loc pe care românii îl privesc nu doar cu
dragoste, ci și cu evlavie, s-a urmărit, printr-o provocare conștientă, măsurarea tensiunii arteriale a
poporului român. Faptul că inima lui bate încă, după aproape trei decenii de
rotire permanentă în jurul unor false dileme, faptul că după o ședință
neîntreruptă de hipnotizare în vederea descoperirii unui fals trecut poporul
încă își amintește trecutul real, a provocat o reacție de indignare din partea
personalului medical care se ocupă de noi. Această reacție mi-a amintit de un
schimb de replici dintre Liviu Borcea, comandantul lagărului de la Capul Midia,
și doctorul lagărului:
„Cîți morți avem astăzi, doctore?” „Patru, să
trăiți!” „Cam puțini, doctore, cam puțini!” „E de-abia ora unu, să trăiți, pînă
diseară vom avea mai mulți!”
România de astăzi are, încă, foarte mulți fii și
fiice. Prea mulți, pentru doctorii noștri. Și doar atît de puțini copii...
NOTĂ
1. Vezi, de
pildă, opiniile exprimate de Svetlana Cârstean în cursul emisiunii „Timpul
prezent în literatură” de la Radio România Cultural din 2 februarie 2018 (https://radioromaniacultural.ro/timpul-prezent-in-literatura-2/): „Nu-i putem lăsa pe copii doar cu o
anumită înțelegere a literaturii,” spune doamna Cârstean. O anumită înțelegere
a literaturii în care dacă drogurile, zombie și brexitul ar lipsi din poezie
atunci aceasta ar fi lipsită de realitate. Or, nu-i normal ca poezia să fie
despre realitate?
