„Cu emoție sacră îi priveam pe tinerii noștri ieșind în fața forței oarbe cu lumânari și flori, cu cruciulițe la gât. Cu emoție îi auzeam proclamând: «Dumnezeu e cu noi». Acest fond spiritual indestructibil e cel pe care ne străduim să îl cultivăm astăzi.”
Părintele Constantin Galeriu, „Timpul schimbării” (Conferință susținută în Anglia în 1990, http://biserica.org/Publicatii/1994/NoI/07_index12.html)
În decembrie 1989 în România au avut loc mai multe revoluții: pe lîngă revoluția anticomunistă și lovitura de stat care a încercat să valorifice această revoluție, a existat mai ales o revoluție creștină prin care s-a dorit reîntemeierea României în Adevărul creștin. Acestei revoluții creștine i s-a răspuns printr-o contra-revoluție care și-a celebrat victoria în fiecare decembrie din cei treizeci de ani care au trecut de-atunci. Nimeni nu a voit ca România să redevină creștină: nu au dorit-o foștii comuniști, adică noii capitaliști, nu au dorit-o securiștii, nici intelectualii și, mai ales, nu au dorit-o ierarhii și teologii ortodocși.
Astfel, iubirea care se jertfește s-a transformat în opusul ei, în iubirea care nu se votează. În octombrie 2018, la referendumul pentru familie, 80% dintre români au votat pentru iubirea care nu se votează. Timpul schimbării cerut de părintele Galeriu în 1990 a fost refuzat și înlocuit prin schimbarea timpului, un interval în permanentă schimbare. Revoluția creștină a fost învinsă de revoluția permanentă împotriva Adevărului. Timpului rînduielii creștine a fost preferat timpul schimbării descris de Bob Dylan în „The Times They Are A Changin’”: desprinderea copiilor de sub autoritatea părinților și a lumii de sub orice autoritate. În locul libertății creștine, singura libertate veritabilă, românii au ajuns să se stingă prin libertatea de a fi nimic – de a fi nimicuri. Au devenit propriile lor spectre.
În capitolele 9, 11 și 12 din Cartea lui Daniel, „urîciunea pustiirii” este ceea ce înlocuiește și împiedică jertfa adusă în Templu. Capitolele profetice din Daniel (7-12) vorbesc despre forța care „se va ridica şi se va trufi împotriva oricărui dumnezeu şi împotriva Dumnezeului dumnezeilor”, și care „va schimba timpurile și legea”.
Este vorba despre un tip de autoritate care asumă în același timp autoritatea politică, religioasă și culturală. Urîciunea pustiirii nu poate fi doar un simplu om, pentru că nici un simplu om nu se poate măsura cu Hristos. Urîciunea pustiirii nu poate fi decît un fals Hristos. L-am întîlnit recent în expresia „spectrul lui Hristos” din apelul (atribuit) lui Sorin Lavric către intelectualii de dreapta (https://r3media.ro/multumiri/)
Oricum am lua expresia, în sensul ei din fizică sau în cel din spiritism/parapsihologie, spectrul sugerează mai degrabă o formă descompusă a materiei, perceperea ei ca iradiere. Cu formula „spectru de energie”, dl Lavric îl caracteriza pe Gurdjieff, un fel de apostol modern al filozofiei dezvoltării personale susținută cu entuziasm și în paginile Ziarului Lumina („Energumenul fără urmași”, România literară, nr. 35/19 august 2016, vezi un comentariu la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2016/08/dumnezei-fara-dumnezeu-o-dilema-veche.html. Vezi și articolul dlui Lavric despre Rudolf Steiner, unde după ce admite că „viziunea lui e curat eretică sub unghi creștin”, observă apreciativ: „culmea este că Steiner vorbește cu evlavie despre Hristos, episodul Golgotei fiind un moment crucial în destinul pe care spiritele îl au în uriașul malaxor de generații, epoci și eoni din care e alcătuită iconomia nevăzută a universului.” „Posedatul zburător”, România literară, nr. 39/2019, https://romanialiterara.com/2019/09/posedatul-zburator/).
Dincolo de apoftegmele dlui Pleșu, ortodoxia spectrală a fost inaugurată prin felul în care dl H.-R. Patapievici definea ortodoxia: „un mod de a fi, un fel de a simți și de a te mișca, un mod de a răspîndi și unul de a primi miresmele […], este o savoare.” (H.-R. Patapievici, „A fi ortodox”, în Politice, Humanitas, 2002, p. 227).
Spectrul lui Hristos ne împiedică să ajungem la Hristos, face să nu ne mai intereseze Hristos. Spectrul lui Hristos strălucește într-o ortodoxie spectrală celebrată de o Românie spectrală. Un discurs anti-creștin nu ne putea împiedica să asumăm sensul jertfei creștine adusă între 1947 și 1989; de aceea, era necesar un fals discurs creștin. La Revoluția din 1989 minciuna a fost înfruntată nu doar în numele libertății de expresie, ci și în numele Adevărului Întrupat. N-a fost doar „Liberté, égalité, fraternité”, ci și, după cum sublinia părintele Galeriu, „Dumnezeu e cu noi!”. Din acest motiv, deși toate forțele politice își declară recunoștința față de eroii Revoluției, toată lumea se teme de mărturia martirilor Revoluției.
Nimic nu poate fi mai opus spiritului tinerilor creștini din decembrie 1989 decît suficiența lumii progresiste, seculare, de astăzi. Totodată, nimic nu poate fi mai opus jertfei acelor tineri și a celor prigoniți pentru credință în perioada comunistă decît complezența post-comunistă a ierarhiei ortodoxe și complicitatea clerului și a ierarhiei cu o elită a cărei sarcină principală a fost distrugerea acelui fond indestructibil identificat de părintele Galeriu și la cultivarea căruia îi îndemna pe oamenii responsabili din România.
Din cauza acestui fond indestructibil de
credință mărturisitoare, intelectualii de dreapta nu s-au simțit niciodată
confortabil în cadrul tradiției ortodoxe. Timp de 30 de ani, profitînd de
plecarea la Domnul a unor stîlpi precum părintele Galeriu, Arsenie Papacioc sau
Dumitru Stăniloae, elita de dreapta împreună cu ierarhia și teologii ortodocși
au produs un spectru al lui Hristos. Din acest motiv și-au inventat propria
tradiție ortodoxă, justificată prin rescrierea fenomenului Rugul Aprins în
jurul lui Andrei Scrima. Acel Isus al dlui Liiceanu este posibil doar într-o
astfel de tradiție. Pentru că trăim în spectrul tradiției ortodoxe, toți
ortodocșii au un isus al lor și o credință în nimic. „Spectrul lui Hristos” nu este un accident, o formulare nefericită scăpată sub euforia victoriei din alegerile parlamentare, ci esența Crezului mărturisit de majoritatea creștinilor ortodocși din România. Este rezultatul transformării credinței creștine ortodoxe în potirele marilor preoți de la Dilema și Humanitas.
Părintele Galeriu spunea undeva că „esența păcatului constă în refuzul jertfei și al slujirii”. Sigur, la prima vedere afirmația pare că se referă la păcatul ca egoism, la felul în care respingem chemarea la jertfă prin slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Dar pentru că păcatul este față de un Dumnezeu care s-a jertfit pentru noi, este obligatoriu să raportăm observația părintelui Galeriu la înțelesul creștin al jertfei mîntuitoare. Prin urmare, esența păcatului este în primul rînd refuzul jertfei și slujirii lui Hristos, a Dumnezeului Întrupat. Este respingerea mîntuirii prin jertfa lui Hristos. Pentru că mîntuirea prin jertfa Fiului Întrupat anulează posibilitatea oricărei alte forme de mîntuire. Creștinismul nu-ți permite posibilitatea de a te mîntui dezlegînd parabole și alte cuvinte încrucișate. Intelectualii români născuți din nou de părinți spirituali precum Andrei Pleșu au înțeles riscul înțelegerii ortodoxe a mîntuirii și au făcut tot ce au putut pentru a împiedica asumarea personală a mîntuirii adusă prin jertfa lui Hristos. Au produs un spectru al lui Hristos, care permite mîntuirea fără jertfa lui Hristos, fără jertfa noastră în Hristos și fără Hristosul cel Viu. Mîntuirea a devenit o poveste cu un final deschis oricărei versiuni inspirată din religiile lumii sau din narațiunea neoliberală a jertfirii pe altarul corporației.
S-a urmărit ca în România fiecare om să aibă credința lui, iar ierarhia a considerat că lucrul acesta este bun foarte, cîtă vreme BOR rămîne spectrul dominant. Împotriva acestei lepădări de Dumnezeu și de noi înșine, părintele Galeriu propunea trei remedii:
1. Recunoașterea autorității absolute a lui Dumnezeu: „Responsabilitatea omului față de el însuși și față de natură trebuie pusă sub autoritatea absolută a Creatorului. Orice altfel de autoritate, care face abstracție de Dumnezeu, s-a dovedit iresponsabilă.”
2. O înțelegere comună a lui Dumnezeu, împărtășită de toți credincioșii: „Este esențial ca credincioșii să ajungă ei înșiși la un consens privind propriul lor mod de a-L înțelege și cunoaște pe Dumnezeu, pentru a nu ajunge la ceea ce Însuși Hristos ne prevenea: «Vine ceasul când tot cel ce va ucide va crede ca aduce închinare lui Dumnezeu. Si acestea le vor face fiindcă n-au cunoscut pe Tatăl, nici pe Mine»” (Ioan 16:2-3).
3. O definiție a omului inspirată de învățătura ortodoxă și acceptată de toată lumea: „Tot atât de inevitabil necesară este o definiție a omului general acceptabilă. Și întrucât, potrivit revelației biblice, omul a fost creat după Chipul lui Dumnezeu și în vederea unei infinite asemănări cu El, considerăm că o definiție a omului ca Chip și asemănare a Dumnezeului-Iubire, Chip revelat de Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, este soluția mântuitoare care trebuie să slujească drept punct de pornire pentru orice dialog în vederea reconstruirii acestei lumi.” (Părintele Constantin Galeriu, „Timpul schimbării”, http://biserica.org/Publicatii/1994/NoI/07_index12.html)
În acești treizeci de ani s-a tot cerut „adevărul despre Revoluție.” Adevărul despre Revoluție este acesta: în decembrie 1989 a avut loc o revoluție a Adevărului și nimeni nu vrea să mai audă ceva despre ea. Ne mulțumim să trăim într-o realitate spectrală, liberi să o compunem și să o descompunem la nesfîrșit.
