Deși învățătura ortodoxă respinge teoria predestinării, în practică ea pare să reprezinte premisa majoră a abordării evenimentelor iminente, afectînd poate iremediabil înțelegerea și sensibilitatea ortodoxă și, odată cu ele, însăși viața ortodoxiei românești. Cu patru ani în urmă, dl Baconschi observa ridicolul tensiunilor legate de definirea familiei în condițiile în care „declinul nostru [al europenilor] demografic, punctat cu false fervori și dezbateri de sterilă subtilitate bizantină, pare inexorabil.” (Teodor Baconschi, „Lapidări provinciale”, https://revista22.ro/opinii/teodor-baconschi/lapidri-provinciale ). Dacă tot e să dispărem din istorie, măcar să o facem demn și civilizat. Ce-i drept, sugestia nu se remarcă prin subtilitate, după cum nu pare nici deosebit de fertilă.
Dl Baconschi nu părea dispus să observe în ce măsură declinul nostru demografic este determinat de o înțelegere falsă a căsătoriei (tradițională sau gay) ca realizare a unei dorințe dintre doi indivizi și nu așa cum era ea percepută în mod firesc în întreaga istorie a omului de pînă acum, ca împlinire a naturii umane într-o complementaritate determinată și prin sexul opus al soților (vezi pe larg despre interpretarea frauduloasă a căsătoriei, ca simplă satisfacere a dorinței personale a doi adulți de sex comun sau diferit de a trăi împreună, folosită pentru a justifica căsătoria homosexuală, la https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=29-01-039-f). Departe de a reprezenta o dezbatere sterilă, referendumul pentru familie a fost o încercare eroică de a semnala criza spre care ne îndreptam și de a orienta lucrurile în direcția bună. Referendumul a eșuat în ambele obiective, spre ușurarea celor care în toți acești treizeci de ani au lucrat la sfîrșitul nostru inexorabil, predestinîndu-ne la moarte din spatele panourilor care ne anunțau un viitor luminos.
Într-un articol recent, pr. Constantin Sturzu, purtător de cuvînt al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, vorbește despre avantajele căderii în virtual, care face ca mîntuirea să fie mai ușoară (am comentat pe larg aceste afirmații la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/01/partea-frumoasa-sfirsitului-lumii.html; pentru o abordare mai extinsă, din perspectivă teologică, a realității virtuale, vezi a doua jumătate din eseul postat la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/01/realitatea-ca-o-suprafata-alunecoasa-si.html). Asemenea declinului nostru demografic, căderea în virtual pare la rîndul ei inexorabilă. Dar cel puțin are avantaje. Nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva cei care ne consolează în legătură cu toate lucrurile pe care le pierdem – familia, școala, Biserica – sunt de fapt singurii care ar avea ceva de cîștigat.
Moartea (și
taxele) sunt sigure în sensul în care nu iartă. Dar dacă inevitabilitatea morții
reprezintă certitudinea noastră fundamentală, atunci totul tinde să fie
absorbit de moarte. Cînd moartea este inevitabilă, iar Învierea cel mult
posibilă, întreaga ordine a vieții se scufundă inexorabil în moarte odată cu
noi. A spune că relația conjugală este întemeiată pe dorința indivizilor, nu pe
natura umană, că virtualul face mîntuirea mai ușoară etc. este ca și cum ai
spune că viața este un accident în ordinea morții. Sau că necredința ierarhiei
este bună, pentru că trezește, prin contrareacție, credința poporului. Spre
deosebire de dl Baconschi, care ne recomandă cu superioritatea unui filozof roman să
contemplăm inevitabilitatea dispariției populației europene cu o detașare
stoică, pr. Constantin Sturzu nu se mulțumește doar să observe aparenta
inevitabilitate digitală, ci și să-i sublinieze avantajele în privința
mîntuirii. Este ca și cum în timp ce am admite caracterul tragic al efectelor
unui cutremur puternic, am aprecia totuși beneficiile unui cutremur de
proporții în privința complicațiilor proprii marilor aglomerări urbane. În
definitiv, dacă tot este inevitabil, de ce să nu vedem într-un cutremur și
părțile lui bune, precum rezolvarea aglomerărilor și prilejul unei regîndiri
urbaniste și edilitare corespunzătoare realității demografice? Vorba aia, „toate
ne sunt date cu bună măsură!” (https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/reala-noastra-cadere-in-virtual--277552.html)
Sigur că, prin
lucrarea lui Dumnezeu, tot răul este spre bine. Dar înainte
de a fi spre bine, tot răul este spre rău. Binelui nu-i lipsește răul pentru a
acționa, ci hotărîrea și nădejdea în bine, iar cei care au contribuit la
slăbirea acestei hotărîri și nădejdi sunt cei prin care vine sminteala, care
i-au smintit pe cei mici care cred în Hristos (Matei 18, 6-7). Din pasajul evanghelic, reiese că mîntuirea smintitorilor va fi la fel de ușoară ca o piatră de moară.
Ce rost are viața, cu nesiguranța ei, dacă tot vom muri cu siguranță? Dacă ajungem să ne însușim această perspectivă, este pentru că Învierea nu mai reprezintă pentru noi o certitudine. Din perspectiva certitudinii morții, creștinii nu aveau nici o șansă să supraviețuiască în condițiile Imperiului Roman. Dispariția lor părea inevitabilă, iar oameni precum Baconschi ori Sturzu nu le-ar fi dat creștinilor, cu două mii de ani în urmă, nici o șansă. Cu toate acestea, creștinii nu doar că au supraviețuit, dar au schimbat istoria lumii. Cum a fost posibilă o asemenea realizare opusă oricăror așteptări, contrară atît rațiunii, cît și mersului istoriei? Pentru că certitudinea fundamentală a creștinilor era Învierea. Ei gîndeau și trăiau dinspre Înviere, nu către moarte. Sfîrșitul nostru este inevitabil numai dacă nu vom redescoperi această certitudine. Cîtă vreme Învierea reprezintă pentru noi reperul existențial fundamental, nimic nu este sortit în mod inevitabil declinului, dispariției și morții.
Cineva spunea recent cu o luciditate resemnată că „digitalizarea învățămîntului oricum ne va cuprinde. Depinde de noi în ce fel ne vom lăsa cuprinși de ea.” Dar cum te poți lăsa cuprins de moarte? Creștinul nu știe și nu poate să o facă. Noi nu credem a uita a învia vreodată. Moartea este inexorabilă doar pentru cei morți. În schimb, creștinii o înfruntă „cu moartea pe moarte călcînd”.
