„Și-l lăudau [pe Cioran] și toți intelectualii aștia: cel mai mare stil. Dar ce, stilul te mîntuiește? Spunea un scriitor și poet francez: «Rugăciunea nu e mare stil; dar e superioară oricărei forme de poezie.» Când strig către Dumnezeu: Doamne, ajută-mi!, sau Doamne ai milă de mine! e altceva decât toată vorba ta poetică.” Părintele Dumitru Stăniloae (https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/convorbire-parintele-dumitru-staniloae-68446.html)
Am impresia că toată ortodoxia românească este o adunătură de stiliști: unii sunt ortodocși pe stil vechi, alții pe stil nou, unii pe stilul lui Pleșu, alții pe-al lui Baconschi, unii pe stilul ecumenist, alții pe cel fundamentalist. Adevărul este un stil, libertatea altul, stilul tradiției coexistă armonic cu stilul înnoirii.
Nu contează că stilul în care trăim ortodoxia nu mai are nici o legătură organică cu natura ortodoxiei, după cum în ideologia de gen opțiunile sexuale nu mai au nici o legătură cu genul înnăscut. Nu contează nici că nu poate fi nimic autentic în această pretenție de autenticitate personală, atent studiată în cazul „personalităților”, asimilată inconștient, ca pe un virus, de restul. În definitiv, Ortodoxia însăși nu este decît un stil, cel mai autentic, al creștinismului. Iar creștinismul trebuie salvat întrucît este o parte importantă a stilului nostru, cel care ne salvează de irelevanță și din anonimat. Stilul salvator este perceput ca semn al persoanei, al maturității în Hristos. Este un dar care demonstrează diversitatea și vitalitatea lumii ortodoxe.
Dar este curios că în ciuda acestei copleșitoare diversități de stiluri, roadele întîrzie să se arate. Aceasta se-ntîmplă pentru că, de fapt, după cum se manifestă, diversitatea de stiluri din ortodoxie nu este un dar, ci un blestem. Stilurile nu sunt decît lăstari lacomi, fără rod, care se disting prin creșterea lor pe verticală, refuzîndu-și locul smerit din coroană și accelerînd în aspirația lor spre„transcendent” îmbătrînirea și moartea pomului. Diversele încrengături de stiluri ortodoxe nu au produs decît o umbră deasă sub care ne odihnim amintindu-ne nostalgic de roadele gustoase și vii de odinioară din cuvintele lui Galeriu sau Stăniloae.
Dar un pom bătrîn poate fi salvat și întinerit doar prin tăierea acestor lăstari lacomi de atenție, care trăiesc viața pomului pentru ei înșiși. După cum spunea unul dintre marii bătrîni ai ortodoxiei românești:
„Ortodoxia noastră nu reprezintă numai un produs arbitrar al stilului românesc, care prin urmare s-ar putea dispersa de asemenea producţie, ci în ea este un element mai adânc decât stilul, dar necesar pentru existenţa şi funcţionarea stilului. Stilul are lipsă mai ales de ea ca să funcţioneze şi să se manifeste; fără Ortodoxie, n-ar funcţiona, n-ar cunoaşte şi deci n-ar exista un stil românesc.” (Dumitru Stăniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie, Ed. Paideia, Bucureşti, 1992, p. 22-23).
