[Notă introductivă: În cadrul seriei de predici radiodifuzate, întitulată „Aprindeți-vă lămpile” („Light Your Lamps”), Arhiepiscopul Fulton Sheen a transmis în 26 ianuarie 1947 predica „Semne ale vremurilor noastre” („Signs of Our Times”). Atît mesajul și textul integral pot fi urmărite la https://the-american-catholic.com/2017/02/26/fulton-sheen-on-the-anti-christ/. Mai jos am selectat și tradus în română cîteva fragmente care mi s-au părut revelatoare pentru situația actuală. Observațiile prelatului catolic rămîn valide cu atît mai mult cu cît unele lucruri s-au schimbat între timp: dacă la jumătatea secolului trecut „sufletele oamenilor orbecăiau cu privire la viitor”, în prezent sufletele lor orbecăie cu privire la lumină și la întuneric. De cînd Washingtonul a devenit principalul generator de întuneric, amurgul civilizației, pe care omenirea îl trăia cu aproape trei sferturi de veac în urmă, a lăsat loc beznei. Particularitatea timpurilor actuale este ușurința cu care oamenii se adaptează la întuneric și-l găsesc plăcut ochilor și chiar dătător de vedere. Totodată, descrierea anti-Bisericii care pregătește venirea Antihristului este atît de clară încît mă întreb dacă în ciuda întunericului tot mai gros produs în spațiul nostru sufletesc, este posibil să nu o recunoaștem în intențiile ierarhiei ortodoxe din România, vizibile în special în discursul umanist și „mintea deschisă” aduse în BOR prin principiile mentalității deschise și ale dezvoltării personale. Gh. Fedorovici]
*
Arhiepiscopul Fulton Sheen: Semne ale vremurilor noastre
Sufletele oamenilor nu au orbecăit niciodată mai grav cu privire la viitor și n-au fost niciodată mai nesigure în privința prezentului.
[…] De ce atît de puțini dintre noi sesizează gravitatea crizei noastre actuale? Parțial pentru că oamenii nu vor să creadă că vremurile în care trăiesc sunt rele, parțial pentru că asta ar presupune că au și ei o vină și în principal pentru că nu au standarde exterioare după care să-și măsoare vremurile. Dacă nu există un concept permanent de dreptate, de unde vor ști oamenii că este încălcat? Doar cei care trăiesc prin credință știu cu adevărat ce se întîmplă în lume.
[…] Semnele timpurilor noastre indică două adevăruri inevitabile, dintre care primul este că am ajuns la sfîrșitul capitolului renascentist care a făcut din om măsura tuturor lucrurilor.
[…] Asistăm la moartea liberalismului istoric (și în aceste emisiuni voi înțelege întotdeauna liberalismul ca atare) care, asemenea unui cadran solar, este incapabil să spună ora în întuneric și care poate funcționa numai într-o societate a cărei bază este morală și atunci cînd resturile creștinismului continuă să plutească prin lume. Liberalismul istoric este un parazit al civilizației creștine și odată ce corpul de care se lipește încetează să mai fie aluatul societății, atunci liberalismul însuși trebuie să piară. Libertățile individuale pe care liberalismul le subliniază sunt sigure numai atunci cînd comunitatea este morală și poate da o bază etică acestor libertăți. Se poate foarte bine ca liberalismul istoric să fie doar o epocă de tranziție în istorie între o civilizație care a fost creștină și una care va fi cu siguranță anti-creștină.
[…] Al doilea mare adevăr pe care semnele vremurilor îl prevestesc este că ne aflăm cu siguranță la sfîrșitul unei epoci non-religioase a civilizației, care a privit religia ca un addendum la viață, un plus evlavios, un constructor de morală pentru individ, dar fără relevanță socială, o ambulanță care a avut grijă de epavele ordinii sociale pînă cînd știința a ajuns într-un punct în care nu mai există epave; care l-a chemat pe Dumnezeu doar ca apărător al idealurilor naționale sau ca partener tăcut al cărui nume a fost folosit de firmă pentru a da respectabilitate, dar care nu avea nimic de spus despre cum ar trebui să fie condusă afacerea.
Noua era în care intrăm este ceea ce s-ar putea numi faza religioasă a istoriei umane. Dar nu înțelegeți greșit; religios nu înseamnă că oamenii se vor întoarce către Dumnezeu, ci mai degrabă că indiferența față de absolut care a caracterizat faza liberală a civilizației va fi urmată de o pasiune pentru un absolut. De acum înainte lupta nu va fi pentru colonii și drepturile naționale, ci pentru sufletele oamenilor. Nu vor mai exista săbii pe jumătate scoase, nicio loialitate împărțită, nici idei vagi și naive despre toleranță, nici măcar nu vor mai exista erezii mari, căci ereziile presupun cel puțin o acceptare parțială a adevărului. Liniile de luptă sunt deja trasate clar și problemele de bază nu mai sunt puse la îndoială. De acum înainte oamenii se vor împărți în două religii – înțelese din nou ca supunere la un absolut. Conflictul viitorului este între absolutul care este Dumnezeu-omul și absolutul care este omul Dumnezeu; între Dumnezeul care s-a făcut om și omul care se face pe sine Dumnezeu; între frați în Hristos și tovarăși în Antihrist.
Antihrist nu se va numi așa, pentru că atunci nu ar avea adepți. El nu va purta colanți roșii, nici nu va vomita sulf, nici nu va purta un trident și nici nu va flutura o coadă ca Mefisto din Faust. Această mascaradă l-a ajutat pe diavol să-i convingă pe oameni că el nu există, pentru că el știe că nu este niciodată atît de puternic ca atunci cînd oamenii cred că nu există. Cînd nimeni nu-l recunoaște, cu atît exercită mai multă putere. Dumnezeu S-a definit pe Sine ca „Eu sunt Cel ce sunt”, iar Diavolul ca „Eu sunt cel ce nu sunt”.
Nicăieri în Sfînta Scriptură nu găsim justificare pentru mitul popular al diavolului ca un bufon care este îmbrăcat ca primul „comunist”. Mai degrabă este descris ca un înger căzut din cer și ca „prințul acestei lumi” a cărui treabă este să ne spună că nu există altă lume. Logica lui este simplă: dacă nu există rai, nu există iad; dacă nu există iad, atunci nu există păcat; dacă nu există păcat, atunci nu există judecător, iar dacă nu există judecată, atunci răul este bun și binele este rău.
Dar mai presus de toate aceste descrieri, Domnul nostru ne spune că satana va fi atît de asemănător cu Hristos, încît i-ar putea înșela chiar și pe aleși – și cu siguranță niciun diavol pe care l-am văzut vreodată în cărțile ilustrate nu i-ar putea înșela chiar și pe cei aleși. Cum va veni el în această nouă eră pentru a-i cîștiga pe credincioși? El va veni deghizat în Marele Umanitarist; va vorbi despre pace, prosperitate și belșug nu ca mijloace de a ne conduce la Dumnezeu, ci ca scopuri în sine. Antihristul va scrie cărți despre noua idee despre Dumnezeu, potrivite modului în care oamenii trăiesc; va induce credința în astrologie, astfel încît nu voința, ci stelele să fie responsabile de păcate; el va explica vinovăția din punct de vedere psihologic ca erotism inhibat, îi va face pe bărbați să se facă mici de rușine dacă semenii lor spun că nu sunt deschiși la minte și liberali; el va fi atît de deschis la minte încît să identifice toleranța cu indiferența față de bine și rău, față de adevăr și eroare; el va răspîndi minciuna că oamenii nu vor fi niciodată mai buni pînă cînd nu vor face societatea mai bună, justificînd astfel egoismul necesar combustibilului pentru următoarea revoluție; el va promova știința, dar numai pentru ca producătorii de armament să folosească o minune a științei pentru a distruge alta; el va favoriza mai multe divorțuri sub masca importanței „vitale” a unui nou partener; va spori dragostea pentru iubire și va scădea dragostea pentru persoană; el va invoca religia pentru a distruge religia; va vorbi chiar și despre Hristos și va spune că a fost cel mai mare om care a trăit vreodată; va susține că misiunea lui va fi eliberarea oamenilor de sclavia superstiției și fascismului, pe care însă nu le va defini niciodată; va organiza jocuri pentru copii, le va spune oamenilor cine ar trebui și nu ar trebui să se căsătorească ori să divorțeze, cine ar trebui să aibă copii și cine nu; va scoate cu bunăvoință batoane de ciocolată din buzunare pentru cei mici și sticle de lapte pentru hotentoți; îi va ispiti pe creștini cu aceleași trei ispite cu care l-a ispitit pe Hristos:
– ispita de a transforma pietrele în pîine ca un Mesia pămîntesc va deveni ispita de a vinde libertatea pentru securitate, pe măsură ce pîinea va deveni o armă politică și numai cei care cred acest lucru vor putea mînca;
– tentația de a face o minune aruncîndu-se nesăbuit dintr-un turn va deveni o cerere de a părăsi culmile înalte ale adevărului unde domnesc credința și rațiunea, pentru acele adîncimi unde masele trăiesc din lozinci și propagandă. El nu vrea nici o proclamare a principiilor imuabile de la înălțimile înalte ale unei Biserici, ci organizarea de masă prin propagandă unde doar un om de rînd conduce pasiunile oamenilor de rînd. Opiniile nu adevărurile, comentatorii nu profesorii, sondajele Gallup nu principiile, natura nu harul – și la picioarele acestor viței de aur oamenii se vor arunca de la înălțimea lui Hristos.
– a treia ispită, prin care Satana i-a cerut lui Hristos să-l adore și îi va da în schimb toate împărățiile lumii, va deveni ispita de a avea o nouă religie fără Cruce, o liturghie fără lumea care va veni, o cetate a omului fără cetatea lui Dumnezeu, o religie care să invoce o religie sau o politică care este o religie – una care oferă Cezarului chiar și lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu.
În mijlocul întregii iubiri aparente pentru umanitate și al discuțiilor sale sclipitoare despre libertate și egalitate, Antihristul va avea un mare secret pe care nu îl va spune nimănui: nu va crede în Dumnezeu. Deoarece religia lui va fi fraternitatea fără paternitatea lui Dumnezeu, el îi va înșela chiar și pe cei aleși.
El va înființa o anti-Biserică care va fi o maimuțăreală a Bisericii pentru că, el diavolul, este maimuțăreala lui Dumnezeu. Va avea toate notele și caracteristicile Bisericii, dar în sens invers și golit de conținutul ei divin. Anti-Biserica va fi un corp mistic al lui Antihrist care în toate lucrurile exterioare va semăna cu trupul mistic al lui Hristos. Avînd o nevoie disperată de Dumnezeu, pe care, totuși, refuză să-L adore, omul modern, în singurătatea și frustrarea sa, va flămînzi din ce în ce mai mult pentru apartenența la o comunitate care să-i dea un scop mai cuprinzător, dar cu prețul pierderii într-o vagă colectivitate. Se va verifica astfel paradoxul potrivit căruia tocmai obiecțiile cu care oamenii din secolul trecut au respins Biserica vor constitui motivele pentru care ei vor accepta acum anti-Biserica.
[…] Dar secolul al XX-lea se va alătura anti-Bisericii, deoarece pretinde a fi infailibil atunci cînd capul său vizibil vorbește ex-catedra de la Moscova pe tema economiei și politicii și ca păstor principal al comunismului mondial.
Biserica a fost respinsă aspru în ultimele cîteva secole pentru că a pretins că este catolică și universală, unind toți oamenii pe baza unui singur Domn, a unei singure credințe și a unui singur Botez. Niciun om, susținea secolul al XIX-lea, nu ar putea fi un american bun, un francez bun sau un german bun dacă ar accepta păstorirea, deși spirituală, de la un cap spiritual. Dar în noua eră, ceea ce sufletul modern pierdut va aprecia în special la anti-Biserică, este că este catolică sau internațională. Ea desființează toate granițele naționale, batjocorește patriotismul, îi scutește pe oameni de respectul pentru țara în care Hristos i-a pus, îi face pe oameni mîndri că nu sunt americani, francezi sau britanici, ci membri ai unei clase revoluționare aflate sub conducerea vicarului său care nu guvernează de la Vatican, ci de la Kremlin. Secolul al XIX-lea a respins Biserica pe motiv că este intolerantă, excomunicînd ereticii care nu acceptau tradițiile apostolice, învățand că Hristos a întemeiat o singură Biserică, că Adevărul este unul, că dogmele lui sunt adevăruri vii și că omul trebuie, precum un prunc, să primească totul sau nimic. Dar în acest ceas rău, fiii și nepoții celor care au criticat Biserica în trecut îmbrățișează acum anti-Biserica pur și simplu pentru că își elimină ereticii, îi lichidează pe troțkiști și îi excomunică pe toți cei care nu acceptă linia de partid că poate nu există o singură turmă și un păstor un cioban, dar un mușuroi și un furnicar.
[...] Al doilea motiv pentru care trebuie să vină o criză este pentru a preveni o falsă identificare a Bisericii și a lumii. Domnul nostru a vrut ca cei care sunt urmașii Săi să fie diferiți în spirit de cei care nu îl urmează „pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște” (Ioan 15, 19) Deși aceasta este intenția divină, din păcate este adevărat că linia de demarcație dintre urmașii lui Hristos și cei care nu îl urmează este adesea destul de ștearsă. În loc de alb-negru, există doar o neclaritate. Mediocritatea și compromisul caracterizează viața multor creștini.
[…] Din cînd în cînd, în istorie, diavolului i se dă o frînghie lungă, pentru că nu trebuie să uităm niciodată că Domnul nostru le-a spus lui Iuda și tovarășilor lui: „Acesta este ceasul vostru”. Dumnezeu are ziua Sa, dar răul are și el ora lui cînd păstorul va fi lovit și oile vor fi împrăștiate. A făcut Biserica pregătirile pentru o noapte atît de întunecată prin decretul Sfîntului Părinte care subliniază condițiile în care poate avea loc o alegere papală în afara Romei?
Deși vorbim despre apariția Antihristului, să nu credeți că o fac pentru că mă tem pentru Biserică. Nu pentru Biserică mă tem, ci pentru lume. Nu ne îngrijorează infailibilitatea, ci căderea lumii în failibilitate; nu tremurăm pentru că Dumnezeu ar putea fi detronat, ci pentru că barbaria ar putea domni; nu Transsubstanțierea poate pieri, ci căminul omului; nu sunt îngrijorat pentru că sacramentele pot dispărea, ci pentru că legea morală poate fi desființată.
Biserica nu poate avea alte cuvinte pentru femeia care plînge decît cele ale lui Hristos pe drumul spre Golgota: „Nu plîngeți pentru mine; ci plîngeți pentru voi și pentru copiii voștri”. (Luca 23, 28) Biserica a supraviețuit altor mari crize în cele nouăsprezece secole de existență și va trăi pentru a cînta un recviem asupra relelor prezentului. Biserica poate avea Vinerea Mare, dar acestea sunt doar preludii pentru duminicile sale de Paște, pentru că Promisiunea divină nu va fi niciodată anulată: „și porțile iadului nu vor birui asupra ei. Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, pînă la desăvîrșirea lumii.” (Matei 28, 20) „Oricine va cădea peste acele pietre va fi zdrobit.” (Luca 20, 18).
Niciodată în istorie nu a existat un argument atît de puternic pentru necesitatea creștinismului, pentru că oamenii descoperă acum că mizeria și necazurile lor, războaiele și revoluțiile lor cresc în proporție directă și proporțională cu neglijarea Creștinism. Răul se autodistruge; numai binele se autoconserva.
