Digitalizarea educației urmărește dislocarea indivizilor în raport cu natura umană și cu tot ce ar putea să refacă sincronic și diacronic recunoașterea ei: comunitatea locală și națională, respectiv cultura locală și națională. Această dislocare este necesară în vederea reconstituirii indivizilor în unități sociale solidare din principiu cu voința elitei revoluționare (care în România a purtat în permanență masca conservatorismului). Nu întîmplător, segmentele sociale competente digital au fost mai favorabile decît cele profane atît față de măsurile de reducere a libertății de mișcare în perioada declarării pandemiei covid precum și față de încercările de vaccinare obligatorie a populației cu un ser experimental.
Însă digitalizarea educației nu ar fi reușit dacă mentalitatea generală nu ar fi fost digitalizată în prealabil: meseria de IT-ist a fost și continuă să fie văzută ca o realizare superioară, în ciuda faptului că rezultatul ei îi separă pe oameni unii de alții pentru a-i conecta la rețea. Sigur, nu trebuie să ne așteptăm ca un IT-ist să fie capabil să priceapă că după ce a reușit automatizarea unor domenii întregi ale activității umane, va fi la rîndul lui disponibilizat odată cu realizarea interconectării globale, urmînd ca funcția lui să fie preluată de IA.
Transformarea digitală a educației urmărește transformarea indivizilor printr-un program opus de fapt educației. Ceea ce se realizează prin acest program susținut de Banca Mondială este de o gravitate incomparabil mai mare decît procesul de stalinizare a învățămîntului din anii ’50-‘60. De fapt, cheia marxist-proletcultistă de interpretare a lumii era atît de falsă încît era pur și simplu inaplicabilă, modelul clasic de înțelegere, determinat de bunul simț și de o perspectivă morală cuprinzătoare apărînd de la sine ca adevărat și inevitabil. Practic, comunismul a consolidat viziunea clasică despre lume tocmai prin efortul său de a o înlocui. De altfel, modelul clasic a fost tolerat în mod tacit de comuniști, tocmai pentru că știau că modelul lor era unul sinucigaș. Omul-partid, adică individul care trăiește prin partid și partidul prin el a eșuat nu doar pentru că partidul era o minciună, ci și pentru că partidul era prea vizibil. Partidul s-a prăbușit pentru că nu avea nici un om real pe care să stea, iar cultul personalității nu făcea decît să golească liderul comunist de orice conținut uman real pe care l-ar fi putut avea. Însă modelul digital de înțelegere a realității reușește tocmai pentru că ascunde prezența mașinii în spatele ecranului. Viziunea tehnologică despre lume a dezvoltat imaginea omului-mașină proprie viziunii mecaniciste a modernității timpurii, transformîndu-l pe om într-o mașină inteligentă, un fel de bio-computer liber să-și instaleze programele care-i satisfac opțiunile de viață. Omul-mașină poate trăi prin mașină – și mașina prin el – tocmai pentru că nu o vede, ci vede doar ceea ce mașina îi arată: o viață colorată de numeroasele prietenii virtuale, simplă și sigură, aflată doar la un click distanță.
Astfel, modelul digital reușește să transforme efectiv capacitatea umană de înțelegere, mutilînd-o. Doar o înțelegere infirmă poate justifica, de pildă, mutilarea fizică a oamenilor sub pretextul realizării identității sexuale dorite. De aceea presiunea pentru introducerea digitalizării la copiii din învățămîntul preșcolar vine nu întîmplător împreună cu presiunea pentru introducerea educației sexuale de la vîrstele cele mai mici. Cultura digitală este un cult al personalității oferit de data aceasta tuturor indivizilor, golindu-i pe toți de conținutul lor uman pe măsură ce-i transformă în oameni-mașină, în bio-computere care ajung să se raporteze la realitate prin sistemul de operare al ideologiei proprii rețelei la care se conectează. Chiar dacă se mută la țară, un astfel de individ nu iese din rețea, ci schimbă doar rețeaua urbană cu una rurală.
Alfabetizarea digitală nu educă, ci setează
individul uman, oferindu-i o înțelegere de sine și a lumii predeterminată de un
program specific ales și rulat în funcție de interesele celor care
conduc. Ecranul oferă o falsă experiență de viață, transformîndu-l pe
consumatorul de material digital într-un terminal care nu poate percepe decît
ceea ce poate fi convertit în experiență digitală. Grav nu este că individul
digitalizat refuză să citească, ci că nu se mai poate raporta la realitate,
inclusiv la cultură și religie, decît în modalitatea medierii tehnologice.
Totul este informație, realitatea poate fi accesată direct prin senzorii
omului-mașină (fostele organe de simț) sau prin intermediul unor aplicații
diverse, de la software la alți indivizi la care sub aparența socializării ne conectăm live sau prin
mesaje pe WhatsApp. Experiența digitală transformă totul, inclusiv cititul,
deposedîndu-l de potențialul subversiv al realității adunată în paginile unei
cărți. Omul pre-tehnologic nu a citit niciodată pentru că voia să fugă de
realitate, ci pentru că voia mai multă realitate; omul tehnologizat citește doar
pentru a acumula informație, care-l izolează, asigurîndu-i imunitatea față de
o realitate care nu este cantitativă, ci cuprinde întotdeauna mai mult
decît ceea ce poate fi măsurabil în ea. Ideea că accesul la realitate este cu atît mai deplin cu cît deții o cantitate mai mare de informații este una dintre cursele principale în care a căzut majoritatea oamenilor a căror principală calitate este inteligența.
Deși experiența ecranului schimbă capacitatea noastră de a vedea și înțelege omul și lumea, trebuie subliniat în mod special felul în care acesta modifică înțelegerea unui text în perspectiva anunțatei transformări a bibliotecilor în „hub-uri de dezvoltare a competențelor digitale” (“Peste 1000 de biblioteci din toată România vor renaște și vor deveni centre de formare a competențelor digitale. Vor pregăti astfel România Viitorului, ceea ce respectă misiunea bibliotecilor din toate timpurile.” https://www.rador.ro/2022/09/23/ministrul-digitalizarii-sebastian-burduja-peste-1000-de-biblioteci-vor-renaste-si-vor-deveni-hub-uri-de-dezvoltare-a-competentelor-digitale/). Dar este viitorul digital? Este o lume digitală de dorit? Este biblioteca destinată să pregătească viitorul ignorînd trecutul? Este biblioteca, ca centru al memoriei colective a umanității, compatibilă cu funcția de „hub de dezvoltare a competențelor digitale”? Tocmai pentru că biblioteca te poate face să-ți pui astfel de întrebări, ea trebuie desființată. Nu este desființată încă fizic, ci mai degrabă compromisă moral: cărțile vor rămîne acolo ca un fel de avertisment tragic adresat omului-mașină, pentru a-l face să se teamă de posibilitatea revenirii unei epoci primitive, în care oamenii scriau și citeau ei singuri, fără a avea mașini care să scrie și să citească în locul lor. Este trist că intelectualii dilematici și-au exprimat dilemele doar în legătură cu realitatea transmisă prin cultura tradițională comună și mai puțin în privința realității virtuale. Dar chiar dacă ar încerca să recomande o minimă rezervă față de un viitor digital, este deja prea tîrziu: lucrarea lor a fost împlinită, iar acum fiecare om este liber să-și redefinească realitatea ignorîndu-i pe fondatorii gîndirii dilematice. Indivizii care s-au lăsat redefiniți se simt în sfîrșit liberi să redefinească orice, fără a mai resimți nevoia unei îndrumări din partea maeștrilor intervalului. Fiecare individ redefinit își scrie acum, zilnic, propria lui Dilemă veche.
Un material publicitar postat pe edupedu.ro ne informează: „Digitalizarea înseamnă, pentru profesorii și managerii școlilor, deschiderea de a învăța” (https://www.edupedu.ro/14-ani-de-digitalizare-a-educatiei-in-romania-unde-suntem-ce-e-de-facut-p/) Dacă am fi cinstiți, am recunoaște că digitalizarea educației înseamnă în primul rînd dorința profesorilor și managerilor școlilor de a supraviețui cu orice preț, inclusiv cu prețul atrofierii gîndirii și sănătății mintale a elevului, în timp ce pentru elevi digitalizarea promite împlinirea dorinței lor de a nu învăța nimic. La limită, între traficantul care se ocupă cu traficul de persoane și birocratul sau/și corporatistul care susține digitalizarea educației (inclusiv cel în varianta non-profit care otrăvește societatea prin activismul oengist, folosit de corporații pentru lobby, șantajînd sau escrocînd instituțiile statului pentru a realiza, cu fonduri de stat, acțiuni anticonstituționale, care destabilizează statul și ordinea socială) nu este nici o diferență: traficul de idei toxice întreprins de „agenții transformării” duce la aceeași anihilare a individului realizată cu mijloace diferite de piața de trafic de persoane. Întrucît prețul digitalizării educației este distrugerea fiecărei generații de elevi supusă experimentului, acest proiect ar trebui condamnat ca încercare premeditată de anulare a dreptului la educație.
Astfel, transformarea bibliotecilor publice în centre de educație digitală, unul dintre proiectele Planului Național de Redresare și Reziliență al României (https://www.fonduri-structurale.ro/stiri/32362/pnrr-ghidul-privind-finantarea-bibliotecilor-pentru-a-deveni-hub-uri-de-dezvoltare-a-competentelor-digitale-lansat-in-consultare-publica), în care sunt implicați Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării, Academia Oamenilor de Știință din România și Banca Mondială (https://www.aosr.ro/d/ vezi și: „Autoritatea pentru Digitalizarea României va asigura servicii de consultanță tehnică, cu expertiză din partea Băncii Mondiale, care va realiza un curriculum destinat formării bibliotecarilor” https://www.ceccarbusinessmagazine.ro/dambovita-transformarea-bibliotecilor-in-hub-uri-de-dezvoltare-a-competentelor-digitale-a11607/) ar trebui denunțat ca un plan nu de redresare, ci ca unul de dresare digitală, de depersonalizare colectivă prin conectarea generală la rețea, de înlocuire a comunității locale cu o comunitate virtuală globală. Contrar convingerii ministrului Cercetării, Inovării și Digitalizării, comunitățile de formare digitală nu au nimic în comun cu comunitatea umană („bibliotecile care devin comunități de formare digitală, aducând tehnologia mai aproape de oameni”, http://www.ziaruldevaslui.ro/bibliotecile-din-judet-vor-deveni-hub-uri-de-dezvoltare-a-competentelor-digitale-pentru-cetateni/): cu cît tehnologia este mai aproape de oameni, cu atît oamenii se depărtează mai mult de ei înșiși, unii de alții și cu toții de lume.
Trist este că această transformare se realizează exact cu ajutorul celor care ar fi trebuit să apere cartea și înțelegerea mai degrabă umană decît umanistă a realității: cu profesorii și bibliotecarii. Frica explică poate cel mai bine această complicitate, cu atît mai mult cu cît profesorii știu că nu ar avea susținerea societății în eventualitatea unei împotriviri la digitalizarea forțată a educației. Dar intelectualii români care se pretind conservatori și care sunt familiarizați cu Ellul, Postman sau Lasch nu pot invoca o astfel de circumstanță pentru a-și justifica tăcerea în fața digitalizării educației și a transformării bibliotecilor în centre digitale. Nu ar risca decît să fie ridiculizați pentru că se împotrivesc progresului, acuzație dureroasă pentru orice conservator român autentic. Nici ierarhia ortodoxă nu intervine, pregătind probabil la rîndul ei transformarea bisericilor în hub-uri de credință digitală. Și totuși: în măsura în care dependența digitală creează condițiile formării unei forme noi de sclavie, ea ar trebui discutată nu doar ca un atentat la memorie și la cultură, ci mai ales ca o crimă împotriva umanității.
În totalitarismul postumanist cărțile nu sunt interzise. Sunt doar discreditate, tratate ca instrumente depășite de depozitare și transmitere a informației. În același timp, în măsura în care sunt totuși întrebuințate, cărțile sunt folosite împotriva scopului lor formativ, recreativ și mediator. O percepție și o gîndire transformate prin mecanicizare, o inteligență și sensibilitate standardizate prin expunerea la conținuturi special destinate formării unei conștiințe globale (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/02/nasterea-unei-natiuni-planetare.html) vor rata orice înțeles legat de prezența și realitatea persoanei, de legăturile subterane formate în timp între oamenii care împărtășesc un loc și o cultură locală.
