Dicționarul nu ne arată doar lucruri de căpătîi despre limbă, ci, în primul rînd, ne dezvăluie natura de căpătîi a limbii. Într-o lume care caută întemeierea, fundația, așezarea, stabilitatea, toate cuvintele sunt cuvinte de căpătîi. Această lume nu mai există. Ea a fost înlocuită cu o lume des-căpătuită, o lume fără căpătîi pentru că este fără cap. Ea este produsă de omul care nu mai simte nevoia de a se întemeia, ci de a curge, de a se scurge prin viață. Omul ajunge să prefere curgerea pentru că a fost făcut de liderii lui spirituali să o confunde cu libertatea, iar statornicia cu ratarea.
Liderii noștri spirituali, elita intelectuală ortodoxă și clerul educat, au fost destul de iscusiți pentru a ascunde faptul că această libertate nu era decît una de consum, nu una împlinitoare, o libertate care ne transforma din sclavi ai Partidului în sclavi ai Pieței, ai capitalismului global. Cum îmi spunea un localnic
dintr-un sat de pe lîngă Târgu Lăpuș cu vreo două săptămîni în urmă, „oamenii s-au
schimbat și la țară după ce le-a intrat coca-cola în cap”. Observația moroșanului este mai
profundă decît cea prin care Pruteanu deplîngea cocacolizarea limbii române: coca-cola
îl schimbă pe om chiar dacă el rămîne aparent un autohton, iar cuvintele lui
își pierd tăria, devin gazoase, chiar dacă rămîn formal românești. Într-o realitate carbogazoasă, cuvintele și gîndurile noastre sunt expuse unei presiuni constante care împiedică intenția de întemeiere în primul rînd. Noua ortodoxie românească are aromă de coca-cola, altfel nu ar mai fi consumată de nimeni.
*
Căpătîiul este un element de susținere și protecție. Poate fi o grindă, o piatră sau o pernă. Poate fi o carte (cărți de căpătîi) sau poate fi un alt om: doar oamenii căsătoriți sunt oameni cu căpătîi, iar asta face din necăsătorit un om fără căpătîi. Nu te poți așeza dacă nu ai un căpătîi, iar oamenii fără căpătîi sunt oameni neașezați. Căpătîiul ne dezvăluie astfel așezarea ca o dimensiune de căpătîi a existenței umane.
*
Lucruri de căpătîi sunt toate lucrurile care nu se pot strica, care nu se pot pierde, care nu se pot uita chiar dacă le-am lăsat să se strice, să se piardă, să se uite, chiar dacă le-am stricat, pierdut sau uitat, cu gîndul și cu fapta, sunt toate la locul lor, așezate pe crucea de la căpătîi, așteptîndu-ne.
