„Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blînd și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 29-30).
Nu ajungem la asemănarea cu Hristos imitîndu-i calitățile și virtuțile, adică încercînd să fim mai buni. Putem fi mai buni, adică mai smeriți, mai altruiști, mai simpli, mai cinstiți și fără Hristos. Dar valorile și principiile noastre nu ne duc niciodată la Hristos, ci doar la noi înșine, nu duc la creștinism, ci doar la umanism. Cînd Hristos ne cere să-L urmăm, cînd ne îndeamnă să luăm jugul Lui, El ne spune că împlinirea noastră depinde de acceptarea unei greutăți specifice. Această greutate este cea a jugului Său, nu a oricărui jug. Noi o percepem ca pe o greutate din simplul motiv că, prin păcat, ne-am eliberat de ea, și anume de ascultarea de Dumnezeu pe care o resimțim ca povară.
Dacă-L urmăm pe Hristos de la distanță, aceasta se mărește, astfel încît fie la un moment dat vom abandona căutarea, fie îl vom urma pe primul impostor care va profita de distanță pentru a se da Hristos sau cel puțin călăuză spre Hristos, precum oricare dintre „pilduitorii semănători” recomandați de liderii ortodocși actuali (https://doxologia.ro/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei). De fapt, cînd pretindem că-L căutăm pe Dumnezeu vrem doar să ne oferim o scuză vicleană pentru faptul că-l respingem. Dar Hristos nu spune „căutați jugul Meu, că acolo voi fi și Eu.” Spune „luați”, ceea ce înseamnă nu doar că știm precis la ce anume se referă, ci și că lucrul respectiv ne este imediat accesibil în orice moment. Dacă pretindem că-L căutăm pe Dumnezeu, nu facem decît să mințim și să-L facem mincinos și pe Dumnezeul care a venit după noi și este prezent lîngă noi în fiecare clipă.
Dacă primim să ne înjugăm împreună cu Hristos, atunci nu doar că nu mai putem pretinde că-L căutăm, dar nici măcar nu mai putem afirma că-L urmăm. În realitate, îl purtăm pe Cel care ne poartă, îl însoțim pe Cel care S-a însoțit cu noi și nu întîmplător este folosită expresia „jug conjugal” pentru a defini relația specială dintre bărbatul și femeia căsătoriți. Orice jug este o cruce, însă crucea lui Hristos este un tip special de jug, cel îndreptat spre cer în așa fel încît este unit cu cerul, confirmînd astfel încă o dată sensul nupțial al jugului. Înjugîndu-ne la Crucea Lui, ne unim cu Hristos și de-abia astfel devenim ca El, dobîndind asemănarea cu Dumnezeu: de o parte a jugului este Dumnezeul care ne poartă chipul pentru ca omul aflat de cealaltă parte, dar unit în jugul comun, să poată purta chipul dumnezeiesc după care a fost făcut.
Jugul unește voia omului cu voia lui Dumnezeu, voia Fiului cu cea a Tatălui (cu precizarea că în Sfînta Treime voia divină a celor Trei Persoane este la un nivel de unitate infinit mai profund decît poate deveni vreodată unitatea dintre voia creaturii și cea a Creatorului). Prin înjugarea noastră cu Hristos, voia noastră de fii și fiice este unită cu voia Fiului. Jugul este o cruce doar pentru că voia noastră este înjugată în prealabil, încă din momentul concepției, cu voia Satanei, pentru că suntem deja înjugați în răzvrătirea față de voia lui Dumnezeu.
Jugul lui Hristos este Hristos însuși, Care a păstrat voia Fiului Omului intim unită cu voia Fiului lui Dumnezeu, așa cum jugul Satanei este Satana însuși, care s-a desprins de jugul ascultării de Dumnezeu pentru a se prinde în jugul ascultării de sine și al neascultării de Dumnezeu. Omul care își închipuie că poate fi ca Dumnezeu doar prin imitarea calităților și virtuților lui Iisus rămîne legat în jugul ascultării de sine. Doar ascultarea de Tatăl prin unirea înjugării cu Hristos ne poate readuce asemănarea pierdută prin păcat și pe care, din cauza lucrării păcatului în noi, o resimțim ca pe o povară. Așa se explică de ce Crucea este formată din două juguri așezate în cruciș: peste jugul inițial al ascultării noastre de Satana stă un altul, cel al ascultării Fiului de Tatăl, jug așezat de Hristos odată cu lepădarea poverii morții și păcatului nostru.
