joi, 19 iunie 2025

Natura violentă a culturii naționale

 

Sursa violenței din societatea românească actuală este identificată explicit în cultura națională (https://totuldespremame.ro/tu-mama/lumea-in-care-traim/manualele-scolare-ne-invata-suferinta), influențată de un spirit patriarhal (în sensul feminist al termenului) care induce în mod interesat pasivitatea în fața răului și chiar acceptarea lui ca pe un fapt inevitabil al vieții. Dacă românii ar mai fi fost creștini, inspirația pentru acest model de acceptare și justificare a răului ar fi fost găsită în creștinism, adică în Biblie și, mai precis, în monarhia absolută a unui Dumnezeu a cărui violență decurge în mod necesar din natura lui masculină.

Din păcate, cele trei comentarii critice de la subsolul articolului, postate pînă la momentul scrierii acestor rînduri, confirmă perfect morala textului cu privire la interiorizarea logicii supunerii în fața răului și a suportării violenței, după cum ar confirma-o și o presupusă intervenție critică mai argumentată, care, direct sau indirect, ar justifica suferința ca o cale privilegiată de formare a caracterului moral, indispensabil restaurării României profunde, mai mult sau mai puțin legionare. Dar această situație nu demonstrează neapărat că observațiile și concluziile din materialul prezentat mamelor sunt corecte, ci că tema suferinței și cea a prezenței răului au fost deturnate și valorificate de naționalismul mistic românesc.

M-aș fi așteptat totuși de la un om de cultură precum dl Mihai Maci să ia în considerare măcar în trecere prezența pregnantă a răului și a violenței în patrimoniul literaturii universale, plecînd de la tragedia greacă pînă la literatura modernă, inclusiv cea pentru copii. În aproape trei mii de ani de reflecție asupra naturii umane, exprimată în artă, religie și filozofie, omenirea nu a reușit să găsească încă o formulă pentru o iubire nedureroasă și nici să admită pe deplin inutilitatea sacrificiului, după cum, departe de a găsi o justificare pentru prezența răului, a considerat că este mai înțelept să-l reprezinte ca pe o realitate întotdeauna de neînțeles, dar niciodată definitivă.