Cînd Trump a fost întrebat la petrecerea de Anul Nou ce și-a propus pentru anul 2026, răspunsul lui a fost „Pace pe pămînt!” Cînd a rostit aceste cuvinte, decizia de capturare a lui Maduro fusese luată deja, însă operațiunea a fost întîrziată de vremea nefavorabilă (https://www.nbcnews.com/politics/donald-trump/us-venezuela-strike-nicolas-maduro-captured-how-timeline-trump-rcna252041). Trei zile mai tîrziu, Trump le ura “Good luck and Godspeed!” militarilor implicați în misiunea „Absolute Resolve”.
La fel de bine putea să le ureze ca Forța să fie cu ei.
Pentru că Forța a fost întotdeauna de partea guvernului american, chiar dacă asta însemna să fie uneori și împotriva propriului popor, nu doar împotriva altor populații din Statele Unite (Pieile Roșii, negrii, albii săraci) sau din afara SUA. Spre deosebire de țările europene, care de la Iluminism încoace au investit în posibilitatea unei guvernări rațional-umaniste inspirată de Locke și Rousseau (de unde și atașamentele socialiste constante din Franța, Anglia, Italia și Germania), guvernul american a gîndit întotdeauna, atît în plan intern, cît și în plan extern, în termeni hobbesieni, în ciuda unor angajamente umaniste afirmate de administrațiile democrate.
Oricare au fost motivațiile implicării SUA în campaniile din Coreea și Vietnam, a devenit limpede cel puțin începînd cu operațiunea Desert Storm că SUA nu mai sunt dispuse să-și ascundă principiul real al domniei forței sub aparența unei domnii a legii, care de altfel începuse să devină incomodă și pentru țările occidentale, după cum s-a văzut în bombardamentele asupra Bosniei (în 1995) și Kosovoului (în 1999), la care Franța și Marea Britanie au participat împreună cu SUA. Anularea alegerilor din România din 6 decembrie 2024 a reprezentat inaugurarea oficială a domniei forței în România, deși aceasta a fost aplicată în mod informal încă din 1990.
Trump nu a fost contradictoriu cînd a declarat că scopul său este pacea pe pămînt în timp ce aștepta momentul favorabil începerii misiunii militare împotriva lui Maduro. Pacea vine cu un preț din cauza naturii umane conflictuale și egoiste și a stării de război pe care o generează.
Cei care denunță autoritarismul american reprezentat în prezent de Trump ca „domnie a forței” ignoră faptul că sub aparența „domniei legii” se ascunde o altă forță, un alt principiu de guvernare bazat pe forță, deși de această dată forța este una persuasivă și este întemeiată pe credința în caracterul bun, rațional și universal al naturii umane. În această perspectivă, orice întrerupe continuitatea acestei naturi umane prin distincții radicale precum cea dintre culturi, religii și, din a doua jumătate a sec. 20, dintre sexe, are un potențial violent și duce în mod necesar la anarhie. Astfel, nu doar națiunile generează anarhie în mod necesar (https://fpif.org/the-law-of-force-or-the-force-of-law/), ci orice afirmație care contrazice dogma bunătății naturale a omului, ceea ce face practic din ortodocșii, suveraniștii și naționaliștii români de astăzi cei mai devotați susținători ai lui Soros și membrii de bază ai societății deschise (în măsura în care li se admite amendamentul cu privire la statutul non-uman al evreilor).
De la Iluminism încoace, realismul politic este concurat de idealismul utopic. Acesta propune ca alternativă la Leviathan o natură umană ideală, care poate fi recuperată și salvată de contaminările istoriei prin inginerie socială și, odată cu progresul tehnologic, prin combinarea condiționării ideologice cu interacțiunea om-IA. Această forță politică este folosită în SUA de stînga radicală și de democrați, fiind evident principalul adversar al dreptei americane și aliatul de încredere al UE cel puțin pînă la războiul din Ucraina.
A crede, în actualele condiții internaționale, că este posibilă aplicarea unui model rațional de domnie a legii este o iluzie mortală. Timpul curge doar în favoarea Chinei, carer a reușit să echilibreze utopismul totalitar lui Rousseau și Marx cu moderația confucianistă. Din perspectivă creștină, cred că este de preferat ca forța politică supremă să nu aibă încredere în natura umană, chiar dacă asta poate afecta o serie de drepturi și libertăți și, pînă la urmă, demnitatea umană. În schimb, cealaltă forță, forța progresismului absolut și necondiționat, reprezintă o amenințare la natura umană însăși. În cazul realist, națiunile vor fi subordonate celei mai puternice, dar natura umană nu este supusă unei misiuni de salvare cu forța; în cel idealist, națiunile trebuie desființate iar natura umană rescrisă pentru a fi salvată. Guvernarea realistă poate deveni totalitară; cea idealist-utopică nu poate să nu devină totalitară.
Nu cred că SUA a intervenit în Venezuela în primul rînd din cauza drogurilor, petrolului sau a stării rele a democrației. Cred că este mai degrabă un avertisment pentru alți lideri sud-americani care ar încerca să pună în discuție autoritatea SUA, obligată în contextul actual să controleze mai strict resursele naturale din „lumea americană”, integrînd economic America Centrală și de Sud într-un mod care seamănă cu încercarea Rusiei de a construi o „lume rusă” prin integrarea culturală a Ucrainei și Belarusului. De altfel, Rubio a prevenit deja Cuba că este următoarea pe listă. Pe de altă parte, este o demonstrație a capacității militare a SUA și a reafirmării statutului ei de superputere mondială, folosit pentru a revendica Forța absolută.
