Postez aici cîteva fragmente din
articolul lui Mircea Platon „Economia de piaţă şi minciuna de subzistenţă”.
Articolul integral se găseşte la adresa http://mirceaplaton.com/html/articole_economia_de_piata.htm
„Modelul pe care îşi dau ghes comis-voiajorii
neoliberali români să ni-l vândă e depăşit tocmai pentru că genul de capitalism
pe care se sprijinea nu are nimic de-a face cu piaţa liberă. Economia de piaţă
liberă e o economie la scară umană. Doar la scară umană
lucrurile se pot negocia. La scară globală lucrurile se impun, ţi se dictează.
Le negociază altcineva pentru tine. La scară globală, dominată de mamuţi multinaţionali,
libertatea necesară pieţei libere nu e nimic altceva decât engelsiana
"libertate ca necesitate înţeleasă". Economia capitalismului global e
o economie a resemnării. A oamenilor care nu au încotro, a săracilor siliţi să
emigreze (pentru că ţara le-a fost jefuită şi modul de viaţă distrus de
neocolonialism), a politicienilor chitiţi să fure (că asta e regula jocului şi
trebuie să ai bani de campanie electorală), şi a birocraţilor induşi să mintă
(că altfel sare poporul pe ei). Oamenii de vânzare sunt oameni definiţi şi
înţeleşi strâmb.
[…] întreaga complexitate a vieţilor noastre a
fost redusă la o sumă de ecuaţii care reuşesc să ne falsifice existenţa. Cu
alte cuvinte, un sistem construit pentru un om care nu există nu va reuşi să
anihileze toţi oamenii, dar va reuşi să îi mutileze. De la pantofii, croiţi
după calapod anapoda în China, care ne bat, la mâncarea saturată chimic astfel
încât să stârnească foamea în loc să o astâmpere, la şcoala care
"socializează" "consumatori" în loc să educe oameni întregi,
la casele din prefabricate pentru care plăteşti o viaţă dar devin decrepite
până apuci să le laşi moştenire, totul e construit pentru "piaţă", nu
pentru om.
Oamenii nu sunt nici roboţi, nici câmpuri
atmosferice. Nu am încredere în nimic din ceea ce nu e conceput la scară umană.
Cooperatismul mamut şi "noua revoluţie agrară" făcută cu voie de la
UE şi de la Monsanto îmi sunt la fel de suspecte ca şi
capitalismul global. Cultul tehnocratic al "eficienţei" nu e doar
ineficient, ci şi dezumanizant. A trăi nu e totuna cu a
funcţiona. Şi, de aceea, refuz reducerea omului la anumiţi parametri, la
anumite ecuaţii extrase din istorie şi sustrase ei. La noi, în România, istoria
există doar ca scuză, niciodată ca responsabilitate. Nici măcar ziua de ieri, sau
secunda care tocmai a trecut nu ne obligă la nimic. Nici măcar să ne-o amintim.
Rezultatul acestei atitudini e că avem
sub-gânditori care pot scrie despre economia la scară umană ca despre o a
"treia cale" ale cărei "rădăcini coboară mult mai adânc în timp,
la sfârşitul secolului XIX". Bunicul meu s-a născut în 1904. Şi mi-a
povestit despre bunicul lui, sau despre întâlnirea lui cu Iorga. Pan M.
Vizirescu (1903-2000) îmi povestea despre cum l-a zărit, într-un Iaşi zgribulit
de refugiaţii Primului război mondial, pe Barbu Ştefănescu-Delavrancea
(1858-1918). Temporal vorbind, România e o lume mică. Lumea în care am crescut
eu avea încă multe urme (trădând o prezenţă, nu o absenţă) ale secolului al
nouăsprezecelea. Un om normal are, după cum argumenta în teza lui de doctorat
Neagu Djuvara, o memorie istorică de aproximativ 125 de ani, adică de cinci
generaţii, de la bunicul bunicului până în prezentul omului care refuză să fie
recent. Pentru care trecutul nu începe ieri, ci doar dincolo de orizontul
afectiv. Manechinele sunt detaşate până şi de ziua de azi, dar memoria şi
imaginaţia afectivă şi istorică, fără a vorbi de celebrarea liturgică,
prelungesc trecutul în prezent şi nu confundă Belle-Époque cu preistoria.
În esenţă, orice argument construit pe baza
apelului la rânduială, la "cum a lăsat Dumnezeu lucrurile", e
aristocratic, chiar dacă e folosit în scopuri democratice, în vreme ce orice
argument construit pe premise utilitarist-economiste e ciocoiesc, oricât de
elitist s-ar pretinde în obiective. De aceea, ţăranii români descrişi de Ernest
Bernea în Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român sunt nişte aristocraţi,
în vreme ce membrii "elitei" oportuniste de după 1989 sunt nişte
ciocoi.
Neoliberalismul, ca şi comunismul, ne pune în
imposibilitatea de a fi stăpâni pe propriile noastre vieţi şi de a lucra la
propria noastră propăşire: comunismul aşază panoul de control prea sus după ce
în prealabil ne rupe picioarele, iar neoliberalismul ne dă telecomenzi
individuale pe care apoi le controlează din satelit. Ambele regimuri, în moduri
diferite, ne răpesc aproape total capacitatea de a ne controla propriile vieţi,
deşi ne oferă capacitatea de a le influenţa, în rău, pe ale altora (prin
turnătorie şi lipsa de scrupule asociată darwinismului social de genul celui
practicat cândva de Hodorkovski).
Cred în valoarea nu doar economică, ci şi
culturală, a micii proprietăţi ţărăneşti/meşteşugăreşti. Cred că
neoliberalismul produce oameni iresponsabili moral, lipsiţi de standarde
profesionale şi alienaţi sufleteşte. Cred, împreună cu Russell Kirk într-un
memorabil răspuns dat lui Ludwig von Mises, că actualul capitalism global a
întors lumea pe dos şi că a transformat nu doar omul obişnuit, ci şi
"elita" în oameni-massă. Nu s-au depersonalizat doar cei conduşi, ci
mai ales cei care ne conduc, şi depersonalizarea lor, transformarea lor în ceea
ce Kirk numeşte atomi umani fără alt scop în viaţă decât consumul de sine şi de
alţii, are un impact devastator asupra întregii societăţi pe care o diriguiesc.
La noi, în România, am avut, după cum ne învaţă unii,
comunism fascist. Astăzi avem, sub directa conducere şi îndrumare a foştilor şi
criptofoştilor, capitalism comunist, care nu e o manifestare a libertăţii, ci o
experiere a robiei şi umilinţei planificate (la Bucureşti, la Bruxelles
ş.a.m.d.). A cere astăzi statului să pună umărul la susţinerea unui sistem
economic la scară umană, aşa cum făcea Mill, te expune acuzaţiilor de
comunism/fascism venite tocmai dinspre partea "susţinătorilor" lui
Mill. Unii, sub pretextul neo-băştinaşismului care nu-şi vinde ţara, au
vândut-o. Alţii, sub pretenţia neobonjurismului care modernizează ţara, au
retrogradat-o. Unii distrug şi fură totul. Alţii negociază totul. În numele
nostru, dar spre binele lor. Şi liniştea negocierii lor e apărată de soldaţi
neinstruiţi, de sub-gânditori fără lecturi şi fără idei produşi pe bandă
rulantă, ca pistoalele de jucărie din plastic în China. Cine vrea să pună
umărul la edificarea sistemului neoliberal, n-are decât să o facă. Dar să ştie
că participă la edificarea unui sistem pentru care oamenii sunt o marfă de
unică folosinţă croită după un calapod procustian.”