Nu cunosc statistici, dar bănuiesc că, în materie
de audienţă, blogurile despre rețete de brioşe şi cele despre Arsenie Boca sunt printre
cele mai frecventate. Sigur, activitatea unor bloguri precum „Tei” (https://cartidintei.wordpress.com/)
este probabil mai puţin cunoscută, în ciuda faptului că lucrurile despre care
se vorbeşte aici fac posibile şi brioşele, şi sfinţii locali, deci universali. Evident,
ortodocşilor educaţi, care-şi împart timpul între bursa de valori perisabile şi
casele de schimb de idei semipreparate, teii în general nu le spun nimic. Ei se
mulţumesc cu brioşele.
„Faustian Economics” şi „The Work of Local
Culture” sunt două eseuri de Wendell Berry pe care speram să le traduc într-o
bună zi. Am descoperit astăzi că, din fericire, nu mai este cazul. Eseurile
respective, incluse în colecţia What
Matters?: Economics for a Renewed Commonwealth (Counterpoint, 2010), au
fost deja traduse o dată cu restul volumului, volum publicat de „Tei”, mai precis
de un grup de oameni dedicaţi pământului şi cerului deopotrivă, ca orice
dedicare care-şi merită numele. Cartea poate fi descărcată gratuit de la adresa
https://cartidintei.wordpress.com/2014/04/29/20-w-berry-ce-conteaza-cu-adevarat-economie-pentru-renasterea-unei-societati-a-bunastarii/
Precizez că oamenii cocoţaţi în Tei, dar cu
picioarele pe pământ, au tradus şi postat până acum alte douăzeci şi şapte de
titluri valoroase. Pentru mai multe informaţii, vedeţi aici: https://cartidintei.wordpress.com/
Iată în continuare un fragment din cartea lui
Berry, începutul eseului „The Work of Local Culture”:
Wendell
Berry: Activitatea culturii locale
Timp de mulţi ani, plimbările mele mă purtau spre
un gard vechi dintr-un luminiş
dintr-o pădure, locul unde a fost cândva ferma bunicului meu. O găleată
galvanizată turtită atârna de un par al gardului, aproape de marginea
luminişului. Niciodată nu treceam pe acolo fără să mă uit înăuntru. Pentru că
ce se petrecea în acea găleată era cel mai spectaculos lucru pe care îl cunosc,
cel mai mare miracol de care am auzit vreodată: producea pământ. Vechea găleată
a atârnat acolo timp de mai multe toamne, frunzele au căzut în jurul ei, iar
câteva în ea. Au căzut în ea ploi şi zăpezi, iar frunzele căzute au menţinut
umezeala şi au putrezit. Au picat acolo alune, sau au fost cărate înăuntru de veveriţe;
şoarecii şi veveriţele au mâncat miezul alunelor şi au lăsat coaja; ei şi alte animale
şi-au lăsat acolo excrementele; insectele au zburat în ea şi au murit şi s-au degradat;
păsările au râcâit în ea şi şi-au lăsat şi ele excrementele şi probabil şi o
pană sau două. Această activitate înceată a creşterii şi a morţii, a gravităţii
şi a degradării care este activitatea principală a lumii, a produs acum pe
fundul găleţii câţiva centimetri de humus negru. Mă uit cu fascinaţie în
găleată deoarece sunt şi eu un fel de fermier şi un fel de artist şi recunosc
acolo o lucrare de artă şi o agricultură care îmi este cu mult superioară, mie
şi oricărui om. Am văzut acelaşi proces la lucru şi pe vârfurile bolovanilor din
pădure şi a acţionat din cele mai vechi timpuri pe majoritatea suprafeţelor
terestre din lume. Toate creaturile mor în el şi trăiesc din el.
Vechea găleată a creat un pământ mult mai bun decât ai putea cumpăra
astăzi. Cred că atârnă de acel par de vreo cincizeci de ani. Cred acest lucru
deoarece, când eram mic, am
auzit povestea unei găleţi care nu poate fi alta decât aceasta. Câţiva din
angajaţii de culoare ai bunicului meu au ieşit într-o dimineaţă de primăvară să
ardă o mirişte de tutun şi au luat nişte ouă să le fiarbă pentru cină. Când a
venit momentul cinei şi au căutat ceva în care să fiarbă ouăle, au găsit doar o
găleată veche în care fusese odată smoală. Apa fierbinte a înmuiat depunerile
de smoală şi unul dintre ouă a ieşit negru. Muncitorii au făcut multe glume pe seama
cui va mânca oul negru, distrându-se în miezul zilei de muncă. Omul care a
trebuit să mănânce oul negru a fost Floyd Scott, de care îmi amintesc foarte
bine. În găleată încă se mai văd bucăţi uscate de smoală.
Oricât de neînsemnat este semnul de hotar al găleţii, nu este unul
oarecare. Este unul din semnele prin care îmi recunosc regiunea natală şi pe
mine însumi. Şi pentru mine este incredibil de sugestiv felul în care
colectează frunze şi alte resturi care cad în timp. Găleata colectează, în acelaşi
timp, şi poveşti, aşa cum alunecă ele prin timp. Este irezistibil de metaforic.
Face în mod pasiv ceea ce comunitatea umană trebuie să facă în mod activ şi cu mare
atenţie. Şi o comunitate omenească trebuie să adune foi de istorie şi povestiri
şi să le valorifice. Trebuie să construiască solul şi îi construiască o memorie
de sine – prin învăţături, poveşti şi cântece – care vor deveni cultura sa. Aceste
două moduri de acumulare, al solului local şi al culturii locale, sunt intim
legate unul de altul.
(Wendell Berry, Ce contează cu
adevărat, TEI, 2014, p. 99 https://cartidintei.wordpress.com/2014/04/29/20-w-berry-ce-conteaza-cu-adevarat-economie-pentru-renasterea-unei-societati-a-bunastarii/ )
