Vladimir Tismăneanu vede în unele acuzaţii recente
ale lui Breban simptomul unui fenomen intelofob; prudent, specialistul Tismăneanu
cere o expertiză suplimentară, pe care o primeşte din partea unei alte
autorităţi în domeniu, Mircea Mihăieş (http://www.contributors.ro/cultura/dupa-bookfest-o-radiografie-a-intelofobiei/).
Şi într-adevăr, în articolul „De ce nu m-am dus la Bookfest”, Mihăieş îl
confirmă pe Tismăneanu: fenomenul este real. De fapt, asistăm la o adevărată epidemie
de intelofobie.
La drept vorbind, de dragul adevărului ştiinţific
şi pentru a stabili întâietatea într-o eventuală istorie a afecţiunilor psihice
din cultura română, Mihăieş nu este primul intelectual căruia întâlnirile
neaşteptate îi produc indispoziţie şi, se pare, nici Tismăneanu ultimul. După
toate aparenţele, până la Patapievici nu cred că a mai existat vreun
intelectual român căruia să-i fie teamă să iasă din casă. Şi nu poţi să nu-i
dai dreptate, când te gândeşti că imediat ce ajungea în stradă „aproape toţi
cei pe care îi întâlnesc se bîlbîie, îşi bîţîie ochii, dau din picioare ca
apucaţii, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit, rostesc
idioţenii” (Politice, Humanitas, 1996, pp. 54, 64-65, citat de
Alexandru Racu într-un articol excelent care plasează personalismul deviant al
lui Lavric în cadrul riguros creştin în care trebuie discutat de fapt https://alexandruracu.wordpress.com/2015/06/04/a-frenchman-in-new-york/).
A fost apoi rândul lui Sorin Lavric să-şi
mărturisească groaza de lumea din metroul bucureştean. Şi nu poţi să nu-i dai
dreptate: dumneavoastră cum v-aţi simţi “într-o bolgie de dezaxaţi şi
ticăloşi” (https://ziarullumina.ro/repere-si-idei/persoana-si-pacatul-10350.html)?
Aşa că trebui să-l înţelegem şi pe dl Mihăieş atunci
când recunoaşte că se simte urmărit pe furiş („privirile furişe aruncate de
diverşi jurnalişti culturali”) precum şi atunci când recunoaşte că s-a “săturat
să zărească, fie şi cu coada ochiului, siluetele înveninaţilor, revanşarzilor
şi orbiţilor de pofta de a distruge”.
Poate că toată această nevroză vine tocmai din
faptul că "victimele" intelofobiei nu-şi privesc agresorii în ochi. Sfatul meu ar
fi să nu-i mai privească cu coada ochiului, ci drept în ochi. Aşa cum ne privim
noi agresorii în timp ce aceştia ne supun procesului de depersonalizare.
Hristos moare cu ochii deschişi tocmai pentru că nu este o victimă. Nici noi nu
suntem victime; martirul, martorul trebuie să aibă ochii deschişi, altfel
mărturia lui nu mai înseamnă nimic. Iar când îţi priveşti agresorul în ochi, nu
doar că ai depăşit statutul de victimă, dar îi dai şi lui o şansă, îi dai
posibilitatea ca ceva din persoana lui să se trezească. Îi dai şansa unei
tresăriri care ar putea produce cândva o înviere.
Al doilea sfat, iar aceasta este o chestie care
s-ar putea să funcţioneze doar în cazul celor cuprinşi de mania intelofobiei,
este să-i ceară avvei Andrei (Pleşu) să se roage pentru ei în faţa icoanei
Iluminăţiei Sale Shaykh 'Abd al-Wahid Yahya, cunoscut de
neiniţiaţi şi ca René Guénon.
Aşa să-i ajute René!
