Comunismul a eșuat pentru că s-a opus direct autorității lui Dumnezeu. Noul totalitarism evită această eroare în timp ce încearcă să asume autoritatea lui Dumnezeu redefinind temerile și speranțele cele mai profunde ale omului. Frica de păcat, de moarte, de iad și de judecată este transformată în senariul stîngii în frică de intoleranță, iliberalism, xenofobie, excludere și în frica de emigrația globală, de transumanism, secularism în cel al dreptei, în timp ce nădejdea în iertarea dăruită de Dumnezeu, în harul Lui, în învierea de obște și în viața de veci sunt convertite, în scenariul stîngii, în speranța într-o viață confortabilă, sănătoasă și într-o societate viitoare întemeiată pe acceptare, incluziune și non-judecare, sau, în variantele de dreapta, în speranța într-o societate perfectă de bărbați albi heterosexuali creștini pe care femeile albe și rasele inferioare vor avea privilegiul să o slujească. Acest proces de redefinire a fricii și speranței nu poate reuși fără participarea Bisericii. În acest scop, este necesar ca Biserica să identifice dușmanul lui Dumnezeu în dușmanul statului sau al unui anumit regim politic, dîndu-i astfel Cezarului nu doar ce este al lui Dumnezeu, ci pe Dumnezeu însuși.
Desigur, o astfel de Biserică a încetat să mai fie Biserică, transformîndu-se într-un instrument al unui anumit regim politic. Din acest moment, ea nu face decît să recunoască răul indicat de forța politică pe care o slujește (pandemia, neîncrederea în știință, Rusia, Putin). În timp ce slujește acestui mecanism ideologic al fricii, ea nu poate oferi decît speranța promisă de autoritatea politică (vaccinul, NATO, AUR) și o spiritualitate globală asigurată de corporațiile supranaționale (mindfulness, dezvoltare personală, mentalitate deschisă, psihologie transpersonală https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/11/magia-isihasmului-si-ortodoxia-new-age.html).
