În ortodoxia românească, preoția sacramentală a desființat preoția universală așa cum preoția universală din protestantism a desființat preoția sacramentală. În ambele cazuri sunt anulate prin falsificare natura și misiunea Bisericii. În protestantism, credinciosul este propria lui Biserică, este propriul lui Hristos și propriul mântuitor. În mod simetric, în BOR credinciosul este exterior Bisericii, rezervată și redusă la slujirea preoției sacramentale. De aceea, mireanul ortodox este cumva obligat să postuleze un „Dumnezeu din inima lui” dacă vrea să păstreze o relație personală cu Dumnezeu. Din acest motiv, împărtășania este ignorată de credinciosul ortodox, care înțelege din participarea euharistică chiar mai puțin decît bebelușul adus la împărtășire. Astfel, Sf. Euharistie este anulată efectiv de credinciosul ortodox la fel cum o face și cel reformat, chiar dacă din motive diferite. Deși ortodocșilor le place să sublinieze necesitatea împărtășirii în viața creștină, practic acest act este considerat inutil (iar realitatea o confirmă) de vreme ce doar membrii clerului sunt percepuți drept creștini în mod deplin, nu doar ca săvîrșitori ai Sfintelor Taine și mijlocitori ai harului, ci ca autori ai Tainelor și purcezători ai Duhului Sfînt. În timp ce a rămas formal în dreapta credință, ortodoxia românească a preluat în spirit tot ce este mai rău și mai excesiv în deformările catolice și protestante ale învățăturii creștine.
