Credința reprezintă al șaselea simț, care-l deosebește pe om atît de animale, cît și de îngeri. Partea proastă în legătură cu credința este că își subordonează restul simțurilor. Din cauza credinței, omul este singura ființă la care văzul, auzul și gustul sunt opționale. Există credințe care ne fac să nu mai vedem și să nu mai auzim. Cînd credem în realitatea din capul nostru pierdem percepția realității imediate. Mirosul rămîne desigur important în special în cadrul ortodoximii mărturisitoare, unde percepția „miresmei” este suficientă pentru a determina decisiv sfințenia și adevărul.
Niciun animal nu poate face abstracție de ceea ce simte în afară de om. Bineînțeles, asta nu înseamnă că omul nu simte. De aproape două veacuri omul nu face decît să simtă. Nici un om nu a simțit mai mult în istorie decît omul modern. Mai precis, omul modern este primul om care a ajuns să simtă tot în afara faptului că nu mai simte nimic.
Evident, ultima afirmație este vicleană. Scopul ei este de a servi sublinierii faptului că omul modern a devenit capabil prin credința sa modernă să nu mai simtă nimicul.
Să însemne asta că nici un om nu a suferit mai mult în istorie decît omul modern? Nu. Asta înseamnă doar că nici un om nu a dorit să sufere mai mult decît omul modern.
De ce a ajuns omul modern să dorească suferința mai mult decît orice alt om din istorie? Pentru că omul modern are o credință modernă, diferită de orice altă credință din istoria omului.
Sau cel puțin așa simt eu.
