Corpul ei mistic este permanent, inviolabil,
sacru. Corpul ei istoric însă, deși ascuns și protejat de aura transcendentă a
corpului mistic, se dezvăluie uneori. Poate din greșeală. Sau poate doar pentru a
ne aminti cît de aproape se află de noi:
„Dintr-un dosar scăpat de la CNSAS aflăm că pe
studenți, pe bărboși și pe doamnele în vîrstă nu le-au bătut sindicatele din
Valea Jiului, ci Securitatea. După 26 de ani, arhivele spun că Miron Cozma, cel
care orienta unghiul tîrnăcoapelor la contactul cu civilii, a fost turnător al
Securității. Tot arhivele au subliniat, zilele trecute, că Marian Munteanu,
eroul tutelar al Pieței, a colaborat și el cu alde Postelnicu.
[...] Practic, studenții și minerii au fost mînați
unii contra altora de oamenii Securității: de Marian Munteanu, de Miron Cozma
și de restul acoperiților răspîndiți în mulțime, iar ceea ce a părut, ani la
rînd, o reglare sinceră de conturi, o ciocnire dialectică a comunismului cu
democrația, a fost un plan de izolare externă a României, scris și executat de
socrul Alinei Măgureanu. Vaca (la țară mă refer) trebuia ținută departe de
atenția Occidentului, pentru a putea fi mulsă în penumbră de moștenitorii lui
Iulian Vlad.
Cele două alunecări totalitare ale României
postdecembriste – despotismul luminat al lui Iliescu și feudalismul bahic al
lui Băsescu – au fost posibile prin persistența acestor demoni. Securitatea nu
și-a retras niciodată gheara pe de-a-ntregul. Ea a dat naștere unor specii noi
de recruți și unor forme noi de turnătorie. Principiul puterii invizibile și al
controlului a supraviețuit prin instituții de forță și structuri mafiotizate,
prin acele masonerii de stat bazate pe impostură militară, lăcomie politică și
abuz judiciar.
Cînd și cînd, copita despicată și cornițele de
securist ale unui membru afiliat ies la iveală. Atunci lumea-și dă o palmă
peste frunte și exclamă: «Da, domnule, acum se leagă!». De fapt, lucrurile se
petrec invers: acum se dezleagă. Dezlegarea se face încet, ca într-un rebus în
care încrucișările ies greu, fiindcă, în societatea noastră bolnavă, securiștii
par că s-au încrucișat cu toată lumea.” (http://www.catavencii.ro/editorial/sa-loviti-bine/
vezi și http://www.catavencii.ro/securitatea-s-a-intors-acasa-cu-mult-tupeu/)
Mă întreb însă dacă nu este prea mult spus că
„securiștii par că s-au încrucișat cu toată lumea”. Sigur, corpul mistic aspiră
la unirea completă cu trupul țării. Dar poate face asta și prin consumarea
căsătoriei cu toată lumea bună, cu
cei care se simt îndreptățiți să reprezinte România. Cu liderii. Cu liderii de
sindicat, cu liderii de opinie, cu oamenii de succes. Cu cei care se simțeau
îndreptățiți să ne spună în ce măsură ne merităm sau nu destinul european. N-au
fost ajutați securiștii „răi”, cei care au vrut să oprească România pentru uzul
propriu, de cei care voiau să oprească Europa pentru ei înșiși, salvînd-o de
barbaria autohtonă? Masoneriile de stat menționate de Doru Bușcu în pasajul
citat mai sus nu ar fi fost la fel de eficiente fără vanitatea elitei
resentimentare. Orice s-ar spune, securitatea a putut opera mai ușor într-o
țară care arăta ca o fecală. Cine ar fi putut să o împiedice? Maimuța
carpatină?
La abatorul elitei, Miorița a fost tranșată și
procesată în cîrnați de Pleșcoi. Corpul istoric, vizibil, al Securității,
trebuia hrănit. Trebuia să trăiască bine, pentru a putea crește și a se
înmulți.
