E greu de înțeles că mai sînt indivizi care-și
pierd timpul cu bombe-capcană în condițiile în care bucureștenii au pus la
punct parcul-capcană. În comparație cu performanțele modeste ale bombelor
artizanale, care te pot face cel mult să-ți pierzi viața, parcul-capcană, o
bijuterie în materie de explozibili, îți detonează pofta de viață. Și face asta
la nesfîrșit, fiind gîndit anume pentru a produce un număr nelimitat de
victime.
Locuiesc la două stații de metrou de parcul IOR
sau Titan. Pentru că partea dinspre Baba Novac este de regulă mai aglomerată,
mai ales în week-end, prefer partea dinspre Camil Ressu, în special pentru
pajiștile ei largi. Dar să ajungi pînă acolo, și să te mai și întorci
nevătămat, este un exercițiu care i-ar face să șovăie pînă și pe membrii
trupelor speciale. Muzica asurzitoare de la terase, mirosul greu de gogoși
acoperit uneori de fumul impenetrabil de la grătare, bicicliști care, de-a
lungul aleilor înguste împărțite cu nebicicliști, se străduiesc să doboare
recordurile de viteză înregistrate la cursele de Formula 1, tați care-și învață
copiii de doi-trei ani să lovească mingea în felul în care ar face-o un fundaș din
Premier League în fața unui adversar periculos, sînt doar o parte din probele
decatlonului la care este supus oricine dorește să ajungă într-una din
poienițele parcului. Odată ajuns acolo, te simți răsplătit. Într-un fel,
poienița parcă te aștepta. La fel și rahatul de cîine, pe care-l vei duce pe
tălpi pînă acasă. După urmele lăsate pe scări, vecinii vor ști că te-ai bucurat
de o nouă zi frumoasă în aer liber.
Cu vreo doi ani în urmă s-a inițiat o petiție
pentru împiedicarea construirii unui mall în parcul IOR. În ciuda protestelor,
construcția s-a înălțat netulburată. Nu mai e mult pînă la finalizare, și nu
poți să nu te întrebi dacă e rău că mall-ul a rupt din parc sau că, dimpotrivă,
nu a luat destul de mult din parc. Eventual tot parcul, pe care l-ar fi putut transforma în spațiu protejat.
Oamenii care vor să meargă în parc doar pentru a
se plimba se vor putea bucura de aleile spațioase și răcoroase ale mall-ului și
de toate acele culori nefirești din interior. Va fi ca în Avatar. O altă lume,
o altă natură, separată de fumul de la grătare, răcnete, bicicliști maniaci și
rahat de cîine printr-un perete de sticlă. Dar poate că tocmai mall-ul a transformat
parcul într-o capcană: pentru a-i aduce pe ultimii indivizi din rasa Na’vi la mall în vederea transformării lor în oameni.
Pînă la deschiderea mall-ului, mi-am luat deja o
minge. Mîine îmi voi lua o bicicletă. Poimîine, un cîine.
Să-nceapă gălăgia, haide România!
