Limba română fiind, cu toate particularitățile ei,
o limbă fonetică, citim după cum e scris și scriem după cum auzim. Nu auzim
România cu „î” din „i” din simplul motiv că o scriem cu „î” din „a”. Cînd cineva
declamă public, pe scenă, într-un cadru festiv, cu ocazia Zilei Culturii
Naționale, „Îţi introduc penisul meu lung şi negru în pîntec, Romînia” (http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/politia-poeziei),
te poți aștepta ca instituțiile însărcinate cu „prevenirea, descoperirea și
cercetarea în condițiile legii a tuturor infracțiunilor” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Poli%C8%9Bia_Rom%C3%A2n%C4%83) să intervină.
Pentru că atunci cînd auzim cuvîntul „România”, ne
gîndim la patria noastră, adică la noi, la copiii noștri, la părinții
noștri, la prietenii și vecinii noștri. Nu ne gîndim la #Romînia, la un simbol
menit să reprezinte victima-fetiș a unei mișcări cu agendă, termene și bife
nerealizate încă.
Nu este vina poeților că violența apare în poezie;
la drept vorbind, ea trebuie să apară
în poezie cu atît mai mult cu cît sîntem dependenți de violență. În cazul
evenimentului de la Botoșani însă, am impresia că violența s-a produs și
împotriva poeziei. Împreună cu România, poezia a fost transformată în victima
unui viol în speranța că astfel se vor trezi amîndouă, ridicîndu-se împreună de sub trupul greoi
al poetului-patriot-violator.
Discuția despre violența în poezie și în special
în poemul doamnei Medeea Iancu merita deschisă și dusă mai departe. Din păcate,
ea a fost înăbușită nu atît de autorități, cît de apărătorii „autonomiei
esteticului”, care au reluat argumentele din episodul mult mai penibil al poneiului roz. Sigur, putem
reduce povestea la un conflict dintre dreptul civil și sensibilitatea estetică,
mai precis la o chestiune circumscrisă de „etică
şi filozofie, teorie literară și drept civil” (http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/politia-poeziei).
Nu este doar confortabil, ci și rentabil. Vom salva astfel poemul — cu prețul poeziei.
A existat cîndva în România o publicație
întitulată Foaie pentru minte, inimă
și literatură. Și astăzi ne mai bucurăm de apariția unor publicații serioase: unele
„pentru literatură”, altele „pentru minte”. Cele „pentru inimă” se numără pe
degetele de la o mînă. Mă tem că Dilema veche nu se află printre ele.
