— Dacă privești de sus...
— Cît de sus?
— Păi, de pe o scară, de pe o schelă... Vezi totul. Îi vezi pe toți.
— Îi vezi mai bine?
— Nu știu dacă îi vezi mai bine. Dar îi vezi pe toți.
— Da, și?
— Dar dacă privești și mai de sus...
— Cît de sus?
— Nu știu. Mai de sus. Să zicem, de la înălțimea unui C.V., ori a unei
recomandări.
— Ce vezi atunci, ce vezi?
— Habar n-am. Dar cred că se vede mai frumos.
— Se vede pînă departe?
— Oh, da, se vede foarte departe. Se văd munții. Se văd orașele. Se văd
țările. Se vede iarba. Cred că, de sus, iarba se vede foarte frumos. Poate că dacă mergi
și mai sus, nu vezi decît iarba. Iarba și apa, mult verde, mult albastru și...
și mult alb.
— Dar oamenii, tăticule, oamenii se văd de acolo de sus?
— Nu știu... nu cred... Dar nu asta contează. Important este că sus ești în
siguranță. Important este că de sus totul se vede frumos.
— Dar pe tine și pe mama v-aș putea vedea de sus?
— Poate.... Nu știu, dar asta nici nu contează; important este că de acolo se
vede frumos.
— Dar, tăticule, ce-aș putea vedea dacă nu voi fi văzut?
— Poate că nu vei vedea pe nimeni, poate că nu te va vedea nimeni. Important e
că vei fi în siguranță.
