„Păcatul […] în esență e refuzul jertfei și slujirii”
Părintele Constantin Galeriu (Jertfă și răscumpărare, Editura Harisma, 1991, p. 45-46)
Observația „mare și prost” subliniază proasta folosire a mărimii, adică a puterii, după cum demonstrează Alexandru Racu în „Virtuți și revendicări” (https://alexandruracu.wordpress.com/2022/06/20/virtuti-si-revendicari/). Faptul că în majoritatea cazurilor cei care beneficiază de o anumită putere (forță fizică sau intelectuală, aspect atrăgător, bani, relații, influență) sunt proști (adică agresivi și disprețuitori), ne face să percepem puterea într-un mod deformat, ca putere asupra altora, aspect surprins clarificator de Alex:
„cei care pretind respect fără să-l merite și abolind însăși ideea de merit vor, de fapt, putere. Putere asupra celorlalți, inclusiv asupra celor care chiar merită respect, puterea de a-i controla pe cei îndeajuns de slabi pentru a le acorda un respect pe care nu îl merită, adică pe cei ce în ultimă instanță nu sunt vrednici de respect, și de a-i pedepsi pe cei îndejauns de puternici pentru a le refuza un respect pe care nu îl merită […]”
Din fericire, această putere nu este singura putere posibilă; există, după cum arăt mai jos, și puterea pentru alții, adică puterea veritabilă care ne-a fost dăruită în primul rînd, dar pe care reușim să o deturnăm, să o falsificăm atunci cînd încercăm să o folosim în beneficiul personal. Din păcate, de peste douăzeci de ani ierarhii ortodocși au contribuit la falsificarea puterii slujitoare, transformînd-o în putere stăpînitoare.
Nu este obligatoriu să fii mare pentru a fi prost; lucrul acesta se-ntîmplă doar prin refuzul de a accepta natura slujitoare a ființei create. Fascinația față de sine produce o orbire în raport cu sine (și față de realitate) care determină ulterior o negare a sinelui (adică a naturii lui create, deci limitate), o moarte a sufletului care-l face pe om incapabil să mai perceapă adevărata mărime, adevărata putere a Creatorului. Ceea ce oamenii mari și proști înțeleg prin respectul pe care-l pretind în virtutea mărimii (puterii) lor nu este decît recunoașterea acestei puteri. Spre deosebire de Alex, impresia mea este că în măsura în care această putere este percepută ca un merit personal, cei mari și proști sunt împliniți (sau cel puțin se simt astfel) prin întîietatea (manifestată fie doar și ca atenție) care le este acordată de ceilalți; de fapt, tocmai pentru că se respectă doar pe ei înșiși și nimic altceva ajung să pretindă respectul tuturor.
Un om mare și prost este ca orice animal mare și potențial periculos: impune respect. Respectul este, în acest caz, o formă de distanță cerută mai degrabă de spiritul de prevedere, pe care omul mare și prost îl confundă cu spiritul de admirație.
Omul mare și prost identifică bunul simț sau reținerea intimidată a celorlalți în fața agresivității sale ca pe manifestarea respectului care îi este datorat. Întrucît orice prost se vede mare în proprii lui ochi, majoritatea oamenilor mari și proști sunt alcătuiți din oameni mici și proști (care-l înjură pe Putin pentru invadarea Ucrainei în timp ce și-au anexat toate căile posibile de acces, de la culoarul magazinului, trotuarul străzii, aleile parcului, benzile de circulație sau scara blocului pînă la spațiul cultural sau religios al țării).
Deși nu este ușor, este posibil să fim mari fără a fi și proști. Pentru a fi mare nu trebuie să fii deștept – trebuie să fii smerit: „Dacă cineva vrea să fie întîiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor” (Marcu 9, 35). Iar în următoarele două versete (scena este descrisă și la Matei 18, 1-5 și 23, 11-12; Luca 9, 46-48 și în mod repetat la Ioan, în special în capitolul 13), Hristos precizează: această slujire este slujire față de Dumnezeu. Ești cu atît mai mare cu cît stăpînul tău este mai mare (Ioan 13, 16). Însă omul mare și prost își slujește lui însuși și vrea ca toți să îl slujească.
Prostia omului mare constă în uzurparea autorității lui Dumnezeu. Ceea ce nu înseamnă că omul mare și prost este neapărat ateu; el poate fi la fel de bine și credincios în măsura în care prin spiritualitatea demonică (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/06/ortodoxia-care-ne-convine-vi.html), își dezvoltă puterile personale, devenind astfel egalul lui Dumnezeu (la drept vorbind, în spiritualitatea New Age nimeni nu devine nimic, ci se descoperă ca ceea ce este, și anume, ca ființă divină; de aceea, în noua spiritualitate păcatul nu reprezintă decît un stadiu primitiv al conștiinței, stadiu de care omul se desprinde prin gnoză, adică prin înțelegerea naturii sale spirituale). Noua spiritualitate îi permite credinciosului să-L respecte pe Dumnezeu din simplul motiv că Dumnezeu îl recunoaște pe om ca egal și-l respectă astfel la rîndul Lui (vezi aberațiile New Age promovate recent de postul Trinitas TV la https://theodosie.ro/2022/06/17/pericolul-amestecarii-ezoterismului-in-credinta-bisericii-conferinta-prof-constantin-dulcan-mediatizata-de-postul-trinitas/).
După cum demonstrează pe larg Urban Hannon în conferinței întitulată „The Politics of Hell” (https://thejosias.com/2022/06/16/the-politics-of-hell/), apariția și dezvoltarea unei societăți întemeiată pe ambiție personală, narcisism, relații de putere, viciu, și care a produs frică, frustrare, singurătate, depresie nu este doar un proiect iluminist: este mai ales un proiect demonic. Sunt cîteva observații fundamentale făcute de teologul tomist în cadrul conferinței în ce privește nu doar organizarea socială de tip demonic, ci și natura puterii demonice. Hannon arată că puterea care-și refuză natura slujitoare devine o pedeapsă pentru deținătorul ei:
„În primul rînd, dacă Satana este cel mai mare păcătos dintre demoni, căzînd de la cea mai înaltă înălțime și luîndu-i pe ceilalți cu sine în abis, atunci de ce este răsplătit de Providență prin dreptul de a deveni regele lor? La aceasta Sf. Toma răspunde că a fi conducător în rău nu este «spre binele [conducătorului], ci mai degrabă pentru răul [lui], pentru că din moment ce a face răul ține mai ales de nenorocire, a excela în rău înseamnă a fi [chiar] mai nenorocit.» Prin urmare, chiar dacă el nu poate vedea lucrurile în felul acesta, domnia lui Satana este într-adevăr o pedeapsă, contribuind foarte mult la nefericirea lui, acum și mai ales la sfîrșitul lumii.”
Însă atît îngerii (buni sau căzuți), cît și omul, nu sunt doar ființe politice: sunt totodată și ființe spirituale. Aceasta înseamnă că organizarea lor politică este totodată spirituală, după cum viața lor spirituală este totodată politică. Politică în sensul în care nu se poate realiza în afara comunității speciei lor și spirituală întrucît implică o raportare la Dumnezeu, autoritatea supremă care este ființa spirituală absolută. Această raportare se poate realiza fie prin slujire, fie prin refuzul slujirii. În măsura în care slujesc, îngerul și omul își realizează valoarea. Valoarea ființei create este determinată de distanța față de valoarea absolută. Cu cît o ființă slujește mai profund, mai dedicat, mai jertfelnic, cu atît este ea mai aproape de Dumnezeu, iar valoarea ei se împărtășește mai mult de valoarea absolută proprie lui Dumnezeu. Cu cît refuză această slujire, cu atît puterea ei de a sluji devine mai distructivă. Omul căzut, ca și îngerul căzut, ajung să se folosească de a această putere pentru a poseda din cauză că ei sunt deja posedați, stăpîniți de propria lor putere. O astfel de societate de ființe stăpînite de ele însele nu poate fi decît o societate a consensului, nu una a recunoașterii (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/08/ordinea-corespondentei-cu-realitatea-si.html). După cum precizează Hannon,
„Astfel, deși Satana nutrește iluzia că el este ca Dumnezeu, un scop pentru alții, în fapt demonii inferiori i se supun nu din acest motiv, ci doar pentru că ei cred că supunîndu-se lui Satana le va permite fiecărui dintre ei să devină scopul suprem pentru sine. Și ei vor să fie ca Dumnezeu, pe deplin auto-suficienți. «Non serviam!» nu este doar sloganul răzvrătirii lor împotriva vechii ordini, ci este și filozofia politică susținătoare a noii lor ordini. Ei nu caută împreună binele comun al Cetății Răului, ci mai degrabă fiecare caută doar afirmarea propriei sale desăvîrșiri și interese. În ceea ce îi privește pe demoni, împărăția lor este doar o împărăție a interesului.”
Sigur că în urma
păcatului omul este înclinat să-și folosească puterea personală pentru
realizarea unei împărății private. Sigur că păcatul îl face să-și dea singur
valoare și să vadă în valoarea personală o valoare absolută. Dar este pentru
prima dată în istoria creștinismului cînd tot mai multe biserici, printre care
și Biserica Ortodoxă Română, îl ajută pe om să-și descopere valoarea personală
și s-o confunde cu puterea lui Dumnezeu. Noua spiritualitate răspîndită în ortodoxia românească de diverși intelectuali neognostici precum Andrei Pleșu sau Basarab Nicolescu scoate omul din ordinea lui Dumnezeu pentru a-l livra ordinii demonice.
