Balaurii sunt de mai multe feluri. Uneori,
balaurii sunt chiar balauri. Dar asta se-ntâmplă mai ales atunci când sfinţii
sunt nu doar sfinţi, ci şi generali romani. Alteori, balaurii sunt bolizi. Iar
alteori, în special atunci când din sfinţi nu a mai rămas decât o lădiţă cu
moaşte, balaurii se prefac în bonuri fiscale eliberate – aţi ghicit! – chiar la
lădiţa cu moaşte, pentru fiecare vizitator (în fine, credincios) în parte.
Precum în povestirea următoare, ale cărei personaje sunt fictive în afară de
balauri, care sunt cât se poate de reali.
Limuzina era neagră, ceea ce mi s-a părut chiar de
la început un semn de rău augur. I-am făcut şi eu plinul, ca toată lumea
înaintea mea, dar nici nu apucasem să mă-ndepărtez când mi-am dat seama că tot
neiertat eram. Fie că uitase pur şi simplu să-mi dea iertarea, fie că asta nu
era decât un şiretlic menit să-i asigure încă un plin, fapt e că iertarea mea
rămăsese în plic, pe colţul mesei din altar. Aşa că m-am întors la Marele
Preot, „Patriarhul limuzină”, după cum l-au poreclit, în mod nedrept, oamenii
de rea credinţă (şi care nici măcar nu au stat la coadă, cum am stat noi, drept-măritorii
creştini, pentru a-i umple rezervorul).
„Nevinovat! Eşti nevinovat, mergi în pace” îmi
strigă el plictisit de la fereastră când află de ce mă întorsesem. Însă eu nu
mă mulţumeam doar s-o aud; ţineam morţiş să am hârtia, ceea ce până la urmă s-a
dovedit o idee proastă. Căci mi-a zis să-l aştept în maşină.
A trecut ceva vreme de-atunci, dar nici până acum nu
a apărut nimeni. Lucrul ciudat este că, oricât aş încerca, nu reuşesc să ies
din maşină. Dar încă şi mai ciudat mi se pare faptul că, deşi nu am văzut ţipenie
de om de când mă aflu aici, am impresia că suntem, în maşină şi în jurul ei, o
mulţime. Dar aşa, cum să spun, ca şi cum am fi legaţi cu toţii, spate la spate.
Asta-i culmea, doar sunt nevinovat, am martori ...
Staţi numai să vină cu hârtia, pot dovedi ... În orice caz, am şi bonul de la
benzină, uitaţi, e chiar aici! Ura! Ce bine că l-am păstrat! Nu-i aşa că acum e
totul în regulă? Lăsaţi, nu-mi mai trebuie hârtia, nu mai vreau să pun mâna pe
ea, nici degetul şi nici măcar să văd scrisul. Acuma cred: sunt nevinovat!
Morala:
Păstraţi întotdeauna bonul: e un mod destul de sigur
de a rămâne închişi pe dinăuntru. Şi asta nu doar până la Judecata de Apoi, ci mai ales după.
