„Mie unuia, îmi place mult istoria. Nu pricep de
ce Celeste şi prietenii ei nu arată şi ei mai mult interes acestei discipline,”
mărturiseşte Rabo Karabekian, protagonistul din romanul lui Kurt Vonnegut, Barbă albastră (Cartea Românească, 1991,
p. 216. Sper că ediţia din 1996 scoasă de Polirom cu acelaşi traducător,
Virgiliu Ştefănescu-Drăgăneşti, a fost revizuită, pentru că versiunea din 1991
este supărător de neglijentă). Dar cine este Celeste şi cine sunt prietenii ei?
Celeste este fiica în vârstă de cincisprezece ani a bucătăresei lui Rabo
Karabekian; mama şi fiica locuiesc împreună în casa lui Rabo:
„[...] Celeste nu lucrează la mine – pur şi simplu
locuieşte aici, îmi consumă alimentele cumpărate de mine şi îşi aduce
prietenele şi prietenii gălăgioşi, reduşi mintal şi obraznici, pe terenurile
mele de tenis, la bazinul meu de înot şi pe plaja mea particulară de pe malul
oceanului.” (p. 19).
Lui Celeste, şi tinerilor, în general, nu le place
istoria pentru că nu-i aparţin. Şi nu-i aparţin, pentru că, într-un fel, nu
sunt pământeni. Într-un fel sunt extra-pământeni. Sau, potrivit termenului după
care îi ştie toată lumea, extratereştri.
Nu uit că am spus, cu alte ocazii, că nu cred în existenţa extratereştrilor. La
ani buni după ce postasem un text despre acest subiect, un cunoscut m-a
felicitat: „Bravo, văd că scrii despre extratereştri!” Până să-i spun că, între
timp, mă ocupasem şi de alte subiecte, m-am gândit că, de fapt, omul avea
dreptate. Direct sau indirect, vorbeam despre extratereştri. Dovadă că asta fac
chiar acum.
Creştinul este tot atât de vechi pe cât de vechi este
omul de dinainte de apariţia morţii, dinainte de Cădere, şi tot atât de nou ca omul
înviat. Spun asta ca să se înţeleagă că omul nou nu este neapărat creştin, şi
nici creştinul doar un om nou. De fapt, foarte puţini dintre numeroşii oameni
noi de astăzi sunt creştini; şi, la drept vorbind, amorţeala majorităţii
creştinilor te împiedică să-i asociezi pe aceştia oricărei idei de noutate. Ca
să nu mai zic că unii merg până acolo încât definesc creştinismul prin opoziţia
la noutate. Dar, în sine, atât vechimea cât şi noutatea creştină scapă
înţelegerii lumii tocmai pentru că ambele sunt dinafara lumii, adică dinafara morţii.
Lumea, în schimb, aparţine morţii. Tinerii din lume sunt tot atât de vechi pe cât de noi
sunt bătrânii din lume. Propriu-zis, lumea nu recunoaşte noutatea. Bebeluşul se
naşte deja vechi pentru că se naşte cu moartea în el.
Tot ce este veritabil nou în lume vine dinafara
lumii; recunoaşterea noului implică recunoaşterea vechiului. Însă, pentru lume, bebeluşul
este nou doar pentru că nu a mai existat până atunci. E nou pentru că nu are
trecut. Pentru că nu e vechi. În această raportare a lumii la noul născut,
lumea îl osândeşte şi se osândeşte. Pentru că îi cere să fie vechi ca ea.
În felul acesta, tinerii apar tot atât de vechi ca
lumea şi tot atât de noi ca nişte bebeluşi. Vorbesc ca nişte copii, simt
ca nişte copii, judecă precum un copil. Le-au lepădat pe cele ale bărbatului.
Vorbirea lor sincopată e, în esenţă, un gângurit. Muzica lor, redusa la câteva
ritmuri simple, este un gângurit sau, precum în rap, o bolboroseală. Joaca cu gadgeturile IT
(smartphone, tabletă) reia joaca bebeluşului cu zornăitorile. Guma de mestecat:
inelul gingival. Ebook reader-ul: cartea textilă, sau, pentru cei supradotaţi,
„cărticica cu activităţi şi sunete”. E de înţeles aşadar de ce aceşti copii nu
vor să aibă copii la rândul lor: cui îi place să-şi împartă inelul gingival?
În măsura în care îi satisfac lumii nevoia de
noutate, tinerii de astăzi pot fi văzuţi ca nişte extratereştri. Numai că
aceasta este o noutate al cărei rol este acela de a-i ascunde lumii vechimea.
Adică moartea.
Poate că istoria le este ascunsă tinerilor prin
intermediul unor programe şcolare bine gândite; dar nu e mai puţin adevărat că
tinerii sunt folosiţi pentru a ascunde ei înşişi istoria. Ei nu sunt altceva decât nişte panouri
însufleţite în cadrul unui proiect general de camuflare. Noutatea pe care o
poartă cu ei nu e decât aparentă şi de aceea nu doar că nu poate înnoi cu
adevărat, dar (îi) îmbătrâneşte de timpuriu. Vonnegut se serveşte de eroul unei unităţi militare specializată în operaţiuni de camuflare din timpul celui
de-al Doilea Război Mondial pentru a dezvălui operaţiunile de camuflare din
timpul nostru: noile imperii, noile războaie, cele de care nimeni nu a auzit
deşi ne aflăm cu toţii în miezul luptelor. În sens creştin, putem presupune că cel mai bine
camuflat imperiu este cel al falsului nou şi al falsului vechi, cum sunt
liberalismele, respectiv conservatorismele timpului nostru, după cum cel mai
bine camuflat război este cel dus împotriva adevăratului nou şi adevăratului
vechi. Un lucru nu este cu adevărat nou dacă nu este, în acelaşi timp, cu
adevărat vechi.
Comunicarea tinerilor este mai ales non-verbală: mestecarea
gumei, crănţănitul alimentelor crocante (chipsuri, pufuleţi), fâsâitul sticlei
de coca-cola şi râgâitul care urmează, mototolirea zgomotoasă a ambalajelor
foşnitoare, toate aceste gesturi nu dovedesc proastă creştere, ci alcătuiesc un
mesaj: „Ne place aici şi avem de gând să rămânem.”
Chiar dacă ştim că nu vă pasă ce credem noi despre
asta, tot vă spunem că sunteţi bineveniţi, oricât de mult ne-ar deranja modul
vostru de viaţă. De fapt, sunteţi tocmai extratereştrii pe care-i aşteptam. Sperăm
că veţi veni tot mai mulţi şi că veţi rămâne şi că veţi face până la urmă nişte
copilaşi la fel de drăguţi şi de sâcâitori ca voi. În secret, sperăm mai ales
că, deşi veţi rămâne, nu veţi rămâne la fel. Că vă veţi schimba şi veţi deveni
cu adevărat noi şi cu adevărat vechi. Lucru pe care noi nu l-am reuşit decât
rareori, în mod miraculos.
Cum veţi face voi asta, nu ştiu; tot ce ştiu e că Vonnegut
a încuiat ceva secret în magazia de cartofi, unde nimeni nu are voie să intre.
