Când eram mic, dintre toate desenele animate cel
mai mult îmi plăcea serialul „Povestiri din Pădurea Verde” (Fables of the Green
Forest). În fiecare zi (episod) se petreceau lucruri noi şi minunate. De fapt,
chiar dacă nu erau întotdeauna noi, rămâneau de fiecare dată minunate.
Lucruri noi se petrec în fiecare săptămână şi la şcoala la care merge băiatul meu. Numai că nu sunt minunate, ci doar îngrijorătoare, într-un sens în care pericolele care pândeau în Pădurea Verde nu puteau fi niciodată. Din cauză că la şcoala asta ideea de pericol lipseşte. Nu pentru că şcoala ar fi un loc sigur, ci pentru că educatorii par să aibă convingerea că nimic nu li se poate întâmpla copiilor. Ca şi cum ar fi de pluş.
De pildă, Administraţia Naţională de Meteorologie a anunţat că între 1 şi 3 aprilie se vor semnala intensificări ale vântului în întreaga ţară, cu viteze, în Bucureşti, care pot depăşi viteza de 55 şi chiar 65 de kilometri/oră. Şi chiar aşa a fost, vântul şi frigul de astăzi fiind mai puternice decât în zilele anterioare. În nici un caz o zi perfectă pentru plimbare.
Însă tocmai pentru astăzi şcoala de care vorbesc avea programată o simulare de calamitate naturală. Aşa că dimineaţa în jurul orei 10 elevii din ciclul primar, cu tot cu cei din clasele pregătitoare, au înconjurat şcoala, frumos încolonaţi şi dârdâind complet nedisciplinat, împreună cu doamnele învăţătoare (care dârdâiau mai tare, fiind mai subţire îmbrăcate).
Acuma, sigur că nu avea nici un rost să te miri şi să întrebi dacă nu cumva exerciţiul nu ar fi putut fi amânat pentru o altă zi. Învăţătoarele ştiau că e rece, iar vântul nu putea fi ignorat. Aşa că pentru întâmplarea de astăzi nu am decât două explicaţii: dacă personalul şcolii ar fi crezut că elevii sunt, de fapt, copiii, i-ar fi reţinut în clasă şi ar fi amânat exerciţiul pentru o zi mai bună. Dar educatorii cred poate că, de fapt, copiii sunt nişte fiinţe de pluş, iar sarcina educaţiei ar consta în completarea cu câlţi a maimuţoilor. Aceasta este explicaţia tip „Pădurea de o Sută de Acri”, locul unde pericolele reale lipsesc pentru că vieţuitorii sunt de pluş.
Cealaltă explicaţie se numeşte „Rocky Mountains” şi presupune că, dimpotrivă, copiii trebuie expuşi la orice adversitate pentru că viaţa e dură. În această concepţie a educaţiei, orice băieţel trebuie să ajungă un Jeremiah Johnson şi orice fetiţă trebuie să ajungă destul de puternică pentru a-i fi o soţie pe măsură.
Cu toate că n-ar fi rău dacă am avea câţiva munteni destoinici, oameni deprinşi cu greutăţile vieţii şi cu asprimile lumii, mă gândesc că asta nu se poate învăţa decât împreună cu oamenii care le-au înfruntat, şi nu care au fost striviţi de ele, cum par să arate cei mai mulţi dintre profesorii din România de astăzi.
Însă după modul în care personalul din învăţământ se raportează de regulă nu doar la copii, ci şi la părinţi, înclin mai degrabă pentru primul tip de explicaţie. Căci, pentru profesori, şi părinţii sunt tot de pluş, adică tot un fel de copii. Nişte copii mai mari, ce-i drept, dar la fel de neajutoraţi ca orice copil. Colac peste pupăză, copiii ăştia mari au ajuns, Dumnezeu ştie de ce, să aibă grijă de nişte copii mai mici, adică de proprii lor copii. Faptul că sunt oameni care, fără să fie educatori, ci doar părinţi, au primit dreptul de a avea grijă de copii, este strigător la cer şi, pentru profesori, sursa unei suferinţe permanente. Probabil că asta explică privirea aceea ciudată a lor, în parte indiferentă, în parte duioasă. Cam în felul în care ne uităm şi noi la Winnie, care în parte este umplut cu câlţi, iar în parte, cu poveşti.
Restul e miere.
